Paris dă Afroditei mărul de aur

Paris păşea pe munte singur. Înduioşat îşi amintea de vremea când era păstor.

Cerul era abia-nroşit de zorii care se vesteau. S-auzeau mugete de tauri, ce tropoteau către păşuni. Şi diamante, stropi de rouă, luceau pe ierburile moi.

Deodată, s-au ivit din slavă zeiţele înverşunate, având pe Hermes între ele. Şi Hermes a grăit spre Paris:

— Ia stai, voinice, şi ne spune care zeiţa-i mai frumoasă: Atena mult preaînţeleaptă, sau Afrodita, drăgălaşa, ocrotitoare a iubirii, sau poate însăşi mândra Hera, stăpână-n marele Olimp, fiind soaţa regelui ceresc? Cui i-ai da tu mărul de aur, pe care-l vezi în mâna mea?

Văzându-se-n încurcătură, Paris a vrut întâi să fugă. Numai că Hermes l-a ţinut, apucându-l pe după umeri. Şi, vorbindu-i cu meşteşug, l-a sfătuit să stea pe loc şi să răspundă mai degrabă.

Zeiţele şi-au arătat lui Paris toată frumuseţea. Ba, fiecare dintre ele i-au mai făgăduit să-i dea şi o răsplată cât mai bună, dacă voinicul le-o alege. Astfel, soaţa lui Zeus, Hera, i-a spus că o să-l facă rege, nu în Troada sau în Frigia, ci peste toată Asia. Şi, după Zeus, el va fi cel mai puternic pe pământ. Palas-Atena i-a promis să-l facă-nvingător în lupte şi înţelept ca nimeni altul. Iar Afrodita i-a rostit că ea-l va face fericit, dându-i de soaţă o regină. Regina e mândra Elena, cea mai frumoasă-ntre femei, fiica lui Zeus şi a Ledei.

Şi Paris n-a mai stat pe gânduri. A dat în lături şi puterea cu care-l îmbiase Hera, şi-nţelepciunea de la Palas, şi a ales numai plăcerea dăruită de dragoste – făcând, de-asemeni, o greşeală.

— Cea mai frumoasă-i Afrodita, a răspuns el zeului Hermes12. Şi, luând mărul discordiei, l-a dat zeiţei dragostei.

După această întâmplare, zeiţele Hera şi-Atena au plecat tare supărate. Ele-au jurat să se răzbune nu numai pe tânărul Paris, ci pe întreg oraşul Troia.

N-a rămas decât Afrodita, care l-a şi-ndemnat pe Paris să plece în cetatea Sparta, unde domnea un rege prieten, soţul Elenei cea frumoasă. Şi s-o răpească pe Elena, regelui prieten, Menelau.