Înecarea corăbiilor la capul Cafareu

După-ntâmplarea asta, regele Agamemnon a plutit mai departe cu bruma de corăbii ce îi mai rămăsese. Credea că s-au sfârşit necazurile pe mări prin pierderea lui Aias. Numai că în Eubeea domnea pe-atunci Nauplios, tatăl lui Palamede, eroul ce fusese osândit în Troada şi omorât cu pietre. Atena şi zeiţa cu braţele ca neaua, care-i mânaseră pe-ahei până-n Troada, vruseseră să piară cel care cerea pacea.

Acum, aflând Nauplios că se apropie flota, a vrut la rându-i să plătească regelui Agamemnon moartea fiului său. La capul Cafareu al insulei Eubeea răsar mai peste tot colţi mari, rânjiţi din ape. Şi, într-o noapte neagră, Nauplios a aprins pe-aceste stânci un foc. Flota tocmai trecea prin apele acelea adânci, clocotitoare. Pornise iar furtuna. Vântul bătea avan şi azvârlea-n corăbii munţi negri, grei, de apă. Şi, văzând Agamemnon foc scânteind pe ţărm, a crezut că-i un port. S-a-ndreptat într-acolo cu corăbiile sale. Dar dintr-odată – zei! – vasele s-au ciocnit de colţii ascuţiţi şi, una după alta, corăbiile lui s-au scufundat în mare. Iar vuietul furtunii a stins pe totdeauna gemetele de moarte ce le scoteau oştenii regelui Agamemnon, care se prăvăleau în apele adânci11.

Când s-a sfârşit furtuna şi s-au ivit iar zorii, nu mai plutea pe mare decât un singur vas. Era vasul regal, care era mai bun ca toate celelalte, însă şi el lovit de stâncile din ţărm şi-aproape plin de apă. Cu greu au izbutit de-au plecat mai departe.

Au plutit ei pe mare. Au înfruntat şi alte furtuni şi lupte grele, şi-abia într-un târziu au izbutit s-ajungă acasă, la Micena.