Pedepsirea lui Aias din Locrida

Toate aceste fapte, povestite-n legende, s-au petrecut târziu, după ce Menelau şi frumoasa Elena – întorşi din rătăciri care-au durat, cum ştiţi, vreme de şapte ani – au sosit iar acasă şi-au vieţuit, un timp, în palatul din Sparta. Menelau a-nchis ochii, şi soaţa lui Elena a fost luată de Hera, fără a fi întrebată, şi dată lui Ahile.

Să ne întoarcem însă din nou în faţa Troiei, după ce a fost arsă, şi să aflăm ce soartă au mai avut şi ceilalţi ahei rămaşi acolo.

După ce Menelau plecase cu Elena şi-o parte din corăbii, pe mare, către Sparta, regele Agamemnon mai zăbovise încă o vreme în Troada. Întârzia acolo, cu gândul s-o-mblânzească pe zeiţa Atena, ce era supărată fiindcă nu-l pedepsise pe Aias din Locrida, acel ce-i pângărise templul său de la Troia. Şi ca s-o îmbuneze, îi ridica sanctuare şi-i tot aducea jertfe zeiţei purtătoare de coif şi de egidă.

— Apleacă-te, zeiţă, cu mila ta spre noi şi nu ne oropsi în drumul către casă! se ruga Agamemnon de falnica Atena.

N-avea de unde şti că ea-i şi presărase zeci, sute de primejdii, în drumul către casă.

Terminând deci cu slujba şi jertfele-n Troada, regele Agamemnon a poruncit, de-asemeni, ca şi oştenii lui să se urce-n corăbii şi cu toţii să plece spre dorita Micenă. Şi au plecat pe mare. La început n-au fost pericole prea mari. Dar în câteva zile au început furtuni. Furtuni nenumărate, iscate de Poseidon la cererea Atenei. Dar cea mai grea din toate, mai înfricoşătoare, a fost dezlănţuită aproape de Eubeea. Părea că marea fierbe într-un cazan adânc. Cerul se coborâse până deasupra apei, vânăt şi mohorât. Iar vântul împingea corăbiile-aheie spre stâncile din coastă unde, trosnind cumplit, se sfărâmau în ţăndări. Astfel au fost pierdute în apele adânci cele mai multe vase, oştenii înecaţi şi toată avuţia ce o purtau cu ei, din cetatea lui Priam, risipită pe fundul clocotitoarei mări. Printre aceste vase, a fost spartă-n bucăţi corabia pe care călătorise Aias. Însă eroul nostru nu s-a lăsat târât de valuri, spre adâncuri, ci s-a luptat cu ele, şi cum era voinic, a izbutit s-ajungă pe-o stâncă de la ţărm. S-a căţărat pe stâncă, şi, vesel, a cătat cu ochii lucitori spre muntele Olimp şi a strigat din răsputeri:

— Voi, zei, Palas-Atena şi tu, acel ce porţi alge în păru-ţi ud şi eşti rege pe mări, preacruntule Poseidon, aflaţi că n-am murit. Cu braţele acestea puternice. – omeneşti am răzbătut prin valuri. ha, ha! şi am scăpat. şi râd acum de voi.

Vă-nchipuiţi atunci cum s-a mâniat Atena, văzându-l pe eroul ce-i pângărise templul că mai trăieşte încă. Şi s-a-ncruntat amarnic zeul mării, Poseidon.

— N-ai pierit? a răcnit din apele marine furtunosul Poseidon. N-ai pierit? Ai să pieri.

Şi-a lovit cu tridentul acea stâncă înaltă pe care stătea Aias. Stâncă s-a despicat10. Se mai vede şi astăzi cum a fost ruptă-n două. Iar partea despicată s-a prăvălit în valuri, târându-l şi pe Aias. Astfel l-au pedepsit Atena şi Poseidon pe-acel ce avusese curajul să-i înfrunte.