Înlănţuirea din infern

Dar timpul care trece poartă cu el uitarea, cel mai divin balsam. El şterge suferinţa şi face să renască, tânără şi voioasă, în inimă, speranţa – dorinţa de-a trăi.

Deci, socotind curtenii că prea e lung amarul regelui lor, Tezeu, au început să-i spună, cu vorbe iscusite, că omul e o fiinţă ce nu poate trăi doar în singurătate. I-au amintit că n-are nici un urmaş pe tron. Hipolit a murit. Cine o să-i ia locul? Apoi i-au povestit că regele din Sparta are o fată mândră, ce se cheamă Elena.

Ba chiar l-au îndemnat să meargă s-o răpească, căci regele din Sparta nu vrea s-o dea de soaţă nimănui.

Ascultând glasul lor, Tezeu s-a hotărât să-şi ia o nouă soaţă, să aibă un fecior. Şi fiindcă i-au vorbit de frumuseţea fetei regelui din Sparta, s-a pregătit de drum.

— De e atâta de frumoasă Elena, copilul ce s-o naşte va fi la fel cu ea, a cugetat Tezeu.

Mergând însă pe cale s-a întâlnit c-un prieten, rege peste lapiţi, pe nume Piritou. Şi el vroia să aibă o soaţă-ncântătoare, precum era Elena.

S-au înţeles atunci să se ajute-n luptă, răpind-o pe fecioară. S-o ducă la Atena şi aici s-arunce zarul. Cui or să-i cadă sorţii – s-o aibă pe Elena. Iar cel ce-o câştiga-o în acest fel, la sorţi, să-l sprijine pe celălalt să-şi găsească o soaţă tot la fel de frumoasă.

Zis şi făcut. Voinicii, cum au călcat în Sparta, au aflat pe Elena, ce tocmai dănţuia la nişte mari serbări în cinstea lui Artemis. Dând ei o luptă grea cu oastea de la Sparta, au răpit pe Elena. Au suit-o-ntr-un car şi-au dus-o la Atena.

Pe drum au tras la sorţi. Şi cel ce-a câştigat-o a fost însuşi Tezeu, regele din Atena. Gingaşă era fata, şi bucuria mare pe rege şi curteni. Dar rămânea acuma, potrivit învoielii, ca Tezeu să-l ajute pe prietenul lapit să-şi afle o soţie la fel de minunată.

Iar regele lapit i-a cerut lui Tezeu să-şi părăsească soaţa, prima zi după nuntă, şi să meargă cu el pe tărâmul lui Hades.

— Ce să facem acolo? l-a întrebat Tezeu.

— S-o furăm pe nevasta lui Hades, Persefona. şi să mi-o fac regină în ţinutul lapit.

Nu ar fi vrut Tezeu să-şi părăsească soaţa prima zi după nuntă, şi-apoi să se coboare în regatul lui Hades. Dar n-a grăit nimica. Făcuse jurământul să-l ajute pe prieten, şi nu-l putea călca.

Lăsându-şi dară soaţa în grija mamei sale, buna regină Etra, Tezeu s-a îndreptat cu regele lapit spre tărâmul lui Hades.

Printr-o peşteră-adâncă, ce se găsea în Argos, au intrat în Infern; şi-au mers drept spre palatul măreţ, de-argint, unde locuia zeul cel veşnic mohorât.

— Ce vreţi? Cum aţi intrat pe tărâmul acesta, fără de vrerea mea? i-a-ntrebat, rece, Hades.

— Iat-am venit la tine să-mi dai pe Persefona, s-o iau eu de soţie! a răspuns Piritou. Am sprijin la nevoie pe eroul Tezeu. Deci nu-ncerca, bătrâne, să mi te-mpotriveşti. Noi ştim să ne luptăm. şi nu ne este teamă de tine nici atât.

Şi-a început să râdă.

Hades s-a mâniat pentru aşa-ndrăzneală, dar chipul i-a rămas la fel de neclintit, rece şi mohorât.

— Bine! a glăsuit. Dar fiindcă aţi venit până-n Infern, la mine, vă rog să staţi puţin şi să vă odihniţi pe acel jilţ de piatră.

Piritou, fără frică, Tezeu, prevăzător – s-au aşezat pe jilţ. Dar cum s-au aşezat pe jilţul fermecat, au şi rămas lipiţi. Şi n-a putut Tezeu să-şi salte multă vreme, cu tot zbuciumul său, trupul lipit de piatră. Ba, l-a legat şi-n lanţuri zeul cel mohorât.

A trebuit să vină Heracle în Infern, ca să-l elibereze pe eroul Tezeu, smulgându-l de pe stâncă.

Şi s-a întors acasă Tezeu, după atâţia ani. Ca rege-a găsit însă pe-un duşman, Menesteu. Iar mama şi soţia răpite de spartani.

Mâhnit s-a hotărât să se retragă-n Scira, o insulă frumoasă, să vieţuiască-n pace, dar şi-aci l-a urmat ura lui Menesteu – care tot se temea că eroul Tezeu va cere-napoi tronul. Şi printr-un vicleşug, Tezeu a fost urcat pe-o stâncă de la Scira. Iar de sus, prin trădare, el a fost prăvălit în genunea de ape. Eroul s-a izbit cu fruntea sa senină de colţuroase stânci. Dar valurile mării l-au aruncat la ţărm. Braţele lui vânjoase, ce-au apărat Atena, au rămas fără vlagă, şi ochii săi albaştri cercetau mustrători Olimpul depărtat.

Oameni necunoscuţi l-au adunat din ape; i-au pus, pentru odihnă, oasele în mormânt.

Aici a stat, în Sciron, uitat, destule veacuri, până ce a venit un trimis al Atenei şi i-a aflat mormântul.

Când a venit trimisul, un vultur din văzduh s-a coborât în Sciron, scormonind o movilă cu ciocul său de fier14.

Tezeu, spuneau aezii, fusese luat în slavă şi făcut semizeu, pentru faptele sale, de zeii olimpieni, cum le ceruse însuşi stăpânul mărilor, ce îi era părinte.

Săpându-se movila, pe care se lăsase vulturul din văzduh., s-au găsit oseminte, lângă ele un paloş şi-o lance ascuţită. Osemintele-acestea au fost duse-n Atena. Iară peste mormântul cel gol, lăsat în Sciron, a fost zidit un templu eroului Tezeu15.

Note:

1. Tezeu ocupa în vechile legende ale elinilor, alături de Heracle, un loc de frunte. Aceşti viteji, Heracle şi Tezeu erau, dealtminteri, socotiţi un fel de eroi naţionali, adică ai tuturor elinilor, pe când toţi ceilalţi au mai mult caractere regionale, locale. Fiecare basileu dorea să se tragă dintr-un anumit erou, şi fiecare ţinut vroia să se mândrească cu vitejii săi. Întâmplările prin care trec Heracle şi Tezeu sunt însă de multe ori asemănătoare. Heracle era, bunăoară, fiul lui Zeus, şi Tezeu, fiul lui Poseidon, fratele lui Zeus. Amândoi zeii se însoţiseră cu mamele celor doi eroi, fără de voia acestora.

2. Cel care povesteşte viaţa lui Tezeu, după cântecele vechi ale aezilor, este cunoscutul scriitor Plutarh, născut în Beoţia, către anul 46 al erei noastre, autorul marei lucrări „Vieţi paralele”, unde sunt evocate şi alte figuri istorice, ca Licurg, Solon, Temistocle, Pericle etc.

3. Pe temeiul acestei legende, voinicul Tezeu este şi el înfăţişat de multe ori pe vase şi în sculpturi, purtând în mână o măciucă sau o ghioagă de aramă – ghioaga cucerită de la hainul Perifete, fiul lui Hefaistos.

4. De la numele monstruosului Sinis cred unii că ar veni cuvântul sinistru – ceva sau cineva care provoacă spaimă, oroare. Ca şi Heracle, Tezeu este un nimicitor al monştrilor şi răufăcătorilor, care bântuiau odinioară lumea. În amintirea biruinţei asupra lui Sinis, chiar pe locul unde se zicea că ar fi fost el răpus, au fost organizate, după legende, de însuşi Tezeu, aşa-numitele jocuri istmice, în cinstea zeului Poseidon. Biruitorii în concursurile la suliţă, disc, alergări cu carul sau în lupte, erau încununaţi cu ramuri verzi, de pin. Jocurile aveau, pare-se, valoarea unui simbol al luptei împotriva răului.

5. Pare foarte curios că mulţi dintre monştrii doborâţi de Tezeu erau socotiţi fiii lui Poseidon. Alegoria pare că vrea să amintească de timpurile acelea când pământul Eladei, zguduit de vulcani, se tot cutremura şi se prăbuşeau coaste sau insule, în mare. Iar valurile tulburi năpădeau peste ţărmuri şi părăduiau aşezările, nimicind pe oameni. Toţi aceşti monştri întruchipează relele pe care le poate face marea. Tezeu este şi el un fiu al lui Poseidon, deci tot un fecior al mării. Însă mama lui este Etra. (Etra se tâlcuieşte prin „cerul cel senin”.) Grecilor le plăcea să spună că pământul Eladei răsărise din mare, sub cerul cel albastru. Tezeu este în acest caz simbolul poporului Eladei, vieţuind între cerul albastru şi senin şi marea nesfârşită, cu valurile sale verzui; poporul care luptă cu urgia naturii: cutremure, furtuni, revărsări de ape, pustiiri şi cu monştri zămisliţi în apele marine. Iniţial deci, Tezeu a reprezentat, ca şi Heracle, forţele omeneşti, care biruie toate relele ce le stau în cale. Mai târziu, aristocraţii au impus transformarea mitului său popular în acela de erou al aristocraţiei gentilice, şi apoi chiar al aristocraţiei funciare sclavagiste, ce cârmuia Atena. Astfel i-au atribuit împărţirea populaţiei în trei clase (nobili, agricultori şi meseriaşi) şi hotărârea ca toate funcţiile statului să fie ocupate numai de nobili. Despre el se povestea că instituise serbările Panatenee, poate cele mai mari şi mai fastuoase serbări din Elada. În general, de mitul nobil al lui Tezeu s-a folosit mult aristocraţia sclavagistă, cu scopul de a-şi întări stăpânirea asupra poporului. Prin legendele născocite despre el se stabileau avantajele aristocraţilor.

6. În tragedia „Tezeu”, poetul francez Quinault, din secolul al XVll-lea (pe muzică de Lulli) ne cântă sosirea fiului Etrei şi al lui Poseidon, în triumf, la Atena.

7. Despre labirint, un palat cu multe culoare încâlcite, în care se afla monstrul Minotaur, şi despre Dedal, constructorul său, se povesteşte mai pe larg în legenda următoare.

8. Scena a fost zugrăvită, între altele, pe un vas antic, aflat la muzeul din Berlin.

9. Hora de la Cnosos, după biruinţa lui Tezeu, a fost cântată de însuşi Homer în „Iliada”?:

Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime

Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse de-olaltă.

Fetele toate au gingaşe rochii de în şi flăcăii

Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca oleiul.

Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur, Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate.

Joacă ei toţi. Şi aci-ndemânateci şi iute s-avântă

Hora învârtind ca o roată ce-o mişcă, de-o-ncearcă cu mâna-i

Meşter olarul, aci în şiraguri se saltă-mpotrivă.

Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec

Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul

Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună, Se îmvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei.

10. Nemuritoare este o marmură ce o înfăţişează pe Ariadna adormită, în timp ce atenienii fug. Pe faţa încântătoare a fetei s-a aşternut un zâmbet blând. Zâmbetul ei de fericire. Visează, cu siguranţă, la Tezeu. Iar privitorul îşi închipuie durerea care o să brăzdeze chipul acesta când, în curând, se va trezi şi va vedea că a fost părăsită.

11. Este vorba de faimoasa călătorie o argonauţilor, despre care se povesteşte mai departe, în paginile acestei cărţi.

12. Colina lui Ares sau areopagul.

13. Durerea lui Tezeu răsună încă şi astăzi în tragediile celebre scrise de Euripide, Seneca şi Racine.

Legenda lui Hipolit şi a Fedrei a fost zugrăvită pe un vas aflat la muzeul din Berlin. Tot acolo, artistul antic pune alături şi pe zeiţa Afrodita. Însă rar poate fi văzut ceva mai frumos decât întreaga legendă a lui Hipolit şi a Fedrei, aşa cum o fost înfăţişată de un sculptor din vechime, pe un sarcofag care se găseşte la Ermitajul din Leningrad.

14. Legenda cu vulturul coborât din slavă peste mormântul lui Tezeu – care nici nu ştim dacă o fi existat vreodată, sub acest nume sau sub altul – a fost născocită de aristocraţi. Ei urmăreau să dea un nimb de divinitate lui Tezeu, pentru a-şi întări (aşa cum arătam şi mai sus) măsurile şi legiuirile asupritoare pentru popor, alcătuite de ei, la adăpostul legendei despre Tezeu. Acela care se spune că i-a adus osemintele lui Tezeu la Atena a fost aristocratul Cimon.

15. Templul închinat lui Tezeu se numea Tezeion. În Tezeion putea, dealtfel, să găsească azil oricine, chiar aceia care erau urmăriţi de puternicii zilei, chiar sclavi sau condamnaţi. Ajunşi în acest templu, ei erau ocrotiţi. Nu putea să-i mai atingă nici un aristocrat, nici un stăpân de sclavi, câtă vreme se găseau la adăpostul templului. Compatrioţii lui Tezeu, atenienii, l-au mai cinstit pe eroul lor, organizând serbări, când mulţimea striga: „Nimic fără Tezeu! El este apărătorul oraşului Atena, al doilea Heracle! „

După unele legende, în marea bătălie dată la Maraton, se spune că în ceasul cel mai greu, s-ar fi ivit pe câmpul de luptă Tezeu, ca o umbră ce purta în mâna dreaptă o lance, şi în cea stângă un scut, şi el ar fi luat conducerea oastei de viteji atenieni, până ce aceştia au biruit.

În artă, Tezeu a fost zugrăvit pe vase în culori roşii, de către artiştii Hahrilion şi Eufroniu. A fost pictat de Micon şi Poligonte. Iar alţii l-au sculptat în marmură şi lemn sau l-au turnat în bronz. Înfăţişarea sa, din aceste sculpturi, seamănă uimitor cu a unui alt erou, renumitul Perseu, feciorul lui Zeus, născut în Argos de frumoasa Danae.

DEDAL Şl ICAR.

Zeus se prefăcuse odată-n taur şi o răpise pe Europa, copila unui rege fenician. Pornind înot prin apa mării, stăpânul a purtat-o pe fecioară până într-un tărâm îndepărtat. Această parte-a lumii avea să poarte, mai târziu, numele ei1. Iar coasta unde-a poposit cu fata Zeus era a unei insule. Insula Creta2.

Din dragostea lui Zeus cu fata feniciană, cu Europa, s-au născut doi feciori. Minos a fost întâiul. Al doilea: Radamante.

Dar Zeus, părăsind-o pe tânăra-i soţie – cum avea obiceiul – ea s-a căsătorit, a doua oară, cu regele din Creta: Asterios, pe nume.

Nu peste multă vreme, Asterios s-a stins. Şi, murind el, poporul s-a adunat la Cnosos, oraşul cel mai mare din vremurile-acelea, s-aleagă un nou rege.

Atunci, precum se pare, Minos a luat cuvântul şi a rostit semeţ:

— Tronul, pe care-l lasă pustiu azi vechiul rege, mi se cuvine mie. Nu doară fiindcă mama a fost aici regină. E vremea să dezvălui acum o taină mare. Asterios nu-i tatăl copiilor Europei. El nu e tatăl nostru. Zeus ne-a zămislit pe mine şi pe fratele meu, ce e aici de faţă. Dar eu sunt cel mai mare, primul născut de mama. Şi Zeus, ştiţi prea bine, s-a născut tot în Creta. Creta e ţara lui. Urmaşii săi se cade să ia în stăpânire insula şi poporui. Poate nu vă-nvoiţi?

— Ba ne-nvoim, fireşte, au răspuns toţi cretanii, dacă ne dovedeşti că tatăl tău e Zeus.

— Mărturie mi-e mama, a grăit iară Minos.

— Asta nu-i de ajuns, au spus unii bătrâni. Noi vrem altă dovadă.

— Şi ce dovadă vreţi?

— Uite, au zis bătrânii, dacă-i eşti fiu lui Zeus, într-adevăr, cum spui, zeii or să te-asculte. Cere-i tu lui Poseidon, să vedem, împlineşte o rugăminte-a ta? Roagă-l să scoată-ndată, din valurile mării, un taur fermecat.

— Nu cere, a spus Europa feciorului său Minos. S-ar putea ca Poseidon să nu vrea să te-asculte. Şi-atunci cobori ocara grea şi pe capul meu.

— Ba, totuşi am să-ncerc, a mai dat răspuns Minos. E fratele lui Zeus, şi el o să-mplinească, desigur, ce-l rog azi.

Minos – cu un cortegiu de fete şi femei – s-a dus către un templu închinat lui Poseidon şi s-a rugat de zeu să-i împlinească voia şi să scoată un taur din apa verde-a mării.

— Iar taurul acesta, prin care tu vei face dovadă că sunt fiul lui Zeus, ţi-l voi jertfi tot ţie, preaputernice zeu! a făgăduit Minos zeului mărilor.