Taurul lui Poseidon iese din mare

De cum şi-a sfârşit ruga Minos, cu-aceste vorbe, marea s-a-nvolburat şi s-a pornit să geamă. Apele au crescut. Valuri albe de spumă s-au repezit spre ţărm şi au adus cu ele un taur fermecat3.

Nici nu se mai văzuse un astfel de-animal. Avea un trup uriaş. Ochii ca de safir şi părul mai bălan decât petala albă a unei flori de crin.

Cu pasul maiestuos, taurul s-a-ndreptat către fiii lui Zeus. Ajuns în faţa lor, s-a plecat de genunchi. Mai ales către Minos.

— O, e adevărat! au glăsuit bătrânii cei neîncrezători în vorbele lui Minos. Europa, fii slăvită, ai fost soaţa lui Zeus şi i-ai născut feciori! Pe unul dintre ei ţi-l facem astăzi rege. Pe Minos. Tu, ce spui?

— Asterios s-a dus. Cenuşa lui e rece. Sunt trei zile din ceasul când l-am urcat pe rug. Ne trebuie alt rege, a glăsuit Europa, şi feciorul meu Minos e cel mai potrivit.

— Să fie dară rege! au glăsuit bătrânii.

— Să fie! au strigat toţi.

Astfel a ajuns rege peste insula Creta feciorul cel mai mare al frumoasei Europa. Dar cum s-a văzut rege, nu a mai vrut s-aducă jertfa făgăduită. Taurul ce ieşise din valurile mării era mult prea frumos şi s-a gândit că este mai bine să-l păstreze.

Şi, precum i-a fost gândul, a săvârşit şi fapta. A dus într-o pădure taurul lui Poseidon, şi-acolo l-a ascuns, legat între copaci. În schimb a dus, drept jertfă, un animal ca toate, din cirezile lui.

Când a văzut Poseidon înşelăciunea asta, s-a mâniat grozav şi a vrut să-l ucidă pe mincinosul rege, lovindu-l cu tridentul; dar şi-a adus aminte că Minos e feciorul olimpicului Zeus. Şi-a cugetat că-i bine să-l pedepsească altfel. Nu chiar aşa făţiş. Ca Zeus să nu afle că i-a lovit odrasla şi să nu se răzbune.

A mai lăsat o vreme, până când noul rege a vrut să se însoare şi aflat că el şi-a ales ca mireasă pe, dulcea Pasifae, o fată-a soarelui.

— Aha! a spus Poseidon. Iacătă şi sorocul. De când îl aşteptam.

Într-o lună sau două s-a pregătit şi nunta. La nuntă-au fost poftiţi eroi şi regi şi zei. Printre ei şi Poseidon, alături de-Afrodita şi Helios, părinte al gingaşei fecioare, Selene şi mulţi alţii. Cine poate să ştie câţi or fi fost cu toţii?!

A început ospăţul, a avut loc şi danţul. S-a râs. S-a petrecut zile nenumărate.

Poseidon a glumit cu oaspeţii, cu Minos şi chiar cu Pasifae; dar n-a uitat o clipă că el venise-acolo doar spre a-şi împlini dorinţa de răzbunare.

Iar când a fost să plece – având şi ajutorul frumoasei Afrodita – zeul stăpân al mării a săvârşit o vrajă. Şi mândra Pasifae, sub vraja asta cruntă, şi-a simţit ochii tulburi şi inima pierdută şi gândul răvăşit. Nu mai ştia să vadă cele din jurul ei, precum, erau aievea. I se părea, de pildă, că taurul cel alb, scos de zeul Poseidon din valurile mării, este-un tânăr viteaz, frumos, voinic şi falnic. Iar pe soţul ei Minos îl vedea ca pe-o fiară ce-ar vrea să o sfâşie. Osândă mai cumplită dată de olimpieni unei tinere fete ne-ntinată la suflet, în ziua ei de nuntă, nici că s-a mai văzută.