Tragicul sfârşit al lui Hipolit şi-al Fedrei

Lovit ca de-o măciucă-n creştet, Tezeu a rămas nemişcat un timp destul de lung pe tronu-i. El auzea vorbele Fedrei. Vorbele ce-l învinuiau atât de tare pe feciorul cel mult prea drag, pe Hipolit, şi totuşi nu-i venea să creadă.

Dar Fedra hohotea acolo şi-l implora cu glasul stins:

— Răzbună-ţi soaţa, o Tezeu!

Atunci Tezeu s-a ridicat, păşind încet spre malul mării. Mergea ca orb. Se clătina. Ajuns pe prunduri, a rostit:

— Tată! Poseidon! Eu nu pot să-mi pedepsesc feciorul drag. Te rog pe tine. Fă dreptate şi loveşte-l pe Hipolit pentru insulta odioasă adusă Fedrei, soaţa mea!

Tocmai gonea pe ţărmul mării, către Micena, Hipolit. El se urcase într-un car. Şi la car înhămase, zdravăn, doi cai sălbatici, ce-l duceau ca vântul, să se răcorească de jarul care îi frigea inima lui nevinovată.

Tatăl nu s-a uitat spre el; dar în clipitele acelea, din apa mării s-a ivit – prin hotărârea lui Poseidon, la rugămintea lui Tezeu – un monstru mare cât un munte, cu şapte capete, trei cozi şi cu colţi lungi ca nişte suliţi. Iar caii s-au speriat de el. Neascultându-şi vizitiul, caii s-au avântat pe stânci şi, sfărâmând în bucăţi carul, l-au omorât pe Hipolit.

Regina Fedra ce-l urmase pe soţul său, Tezeu, pe ţărm, văzând pe Hipolit cu fruntea făcută ţăndări, între stânci, deodată şi-a venit în fire. Vraja zeiţei Afrodita s-a risipit.

— Vai, ce-am făcut! a rostit ea, trecându-şi mâna peste tâmplă şi, cuprinsă de remuşcări, a început să strige tare:

— Nu! Nu-i adevărat, Tezeu! Hipolit n-a fost vinovat. Ci eu, doar eu am fost aceea care l-am ispitit – să ştii! Eu, numai eu sunt ticăloasa!

A alergat către palat: şi-a pus pe gâtul alb un ştreang. Şi astfel, Fedra şi-a dat moartea cumplită, prin spânzurătoare.

Din cer, zeiţa Afrodita văzuse totul şi zâmbea. Dorinţa ei se împlinise. Pedeapsa ei căzuse grea.

E lesne de-nţeles durerea ce l-a-ncercat iar pe Tezeu.

O! Cât l-a plâns pe Hipolit. 13