Lupta cu Fineu

Eros, zeul iubirii, şi Himeneu, zeul căsătoriei, îşi aprinseseră şi-şi înteţeau torţele lor strălucitoare, ca dragostea ce îi lega pe tineri să fie trainică, fierbinte. Flăcări – arzând esenţe aromate – luceau pe margini, în trepiede. Casa era împodobită cu flori, în culori vii, îmbălsămate, şi sunete de lire şi de flaute se auzeau până departe. Uşile la palat erau deschise, şi oaspeţii se grămădeau la mese, care gemeau de bunătăţi. Ospăţul nunţii începuse.

Peste vreun ceas sau două când mesenii, înveseliţi de vin, râdeau mai tare şi vocile se-amestecau voioase, toţi l-au rugat pe tânăr să le spună marile întâmplări ce le trăise, şi-n primul rând să povestească, pe îndelete, cum nimicise pe Meduză.

Nu apucase el să termine ce-avea de spus, şi uşile palatului s-au zguduit. În pragul lor s-a arătat crudul Fineu, frate cu regele cetăţii şi unchi miresei, Andromedei. Fineu ceruse mai-nainte pe fată de soţie, şi-acum venise să şi-o ia. În urma lui foiau oştenii mulţi, mulţi ca frunza şi ca iarba.

— Iată-mă-s! strigă el cu ură. Eu sunt aici să pedepsesc trădarea. Trădarea care mi-a răpit mireasa de multă vreme hărăzită mie. Şi nici sandalele lui Hermes, nici Zeus, tatăl tău, mişele, nu vor putea să-ţi scape viaţa!

Şi îşi ridică suliţa spre mire. Face şi-un semn către oşteni, să sară cu armele lor la eroul ce-i este mire Andromedei.

— Stai, nu lovi, spune Cefeu, oprindu-l. Mireasa nu ţi-a luaţ-o el. Pierdut-a fost ea pentru tine, de când era înlănţuită, ca jertfă monstrului din ape. Tu n-ai sărit, n-ai vrut s-o aperi, nici ca logodnic, nici ca rudă. Şi-acum, când altul a scăpat-o şi-a dobândit-o, prin izbândă, cu ce drept vii tu s-o mai ceri?

Fineu nu scoate nici o vorbă. Ochii-i sunt cufundaţi în sânge. Aruncă lancea spre Perseu. Însă flăcăul se fereşte, şi lancea se opreşte-n jilţ. Perseu apucă iute lancea din lemnul găurit de ea şi o întoarce spre Fineu. Fineu, la rându-i, se apleacă, şi fierul aprig se înfige într-un oştean, al cărui trup cade însângerat pe-o masă. Lupta se-ncinge îndârjită. Perseu înşfacă cupe grele de bronz şi aur, de pe mese, pline cu vin, şi le azvârle către oştenii care-l înconjoară. Apucă şi trepiede fumegânde, şi ţestele trosnesc zdrobite.

Dar tot mai mulţi vrăjmaşi de-afară vin împotriva lui Perseu. Chiar cântăreţul, ce sunase din lira lui atât de dulce, la nunta fetei lui Cefeu, este lovit de-un fier în tâmplă, şi cade jos rănit, gemând, şi degetele i se-agaţă de coardele melodioase, ce dau un vaier trist, pierdut.

— Mergi în Infern! zice-un oştean. Tu, care ai cântat la nunta vicleanului Perseu, sfârşeşte-ţi acolo, sub pământ, cântarea!

Şi râd oştenii lui Fineu.

Fiul lui Zeus vede totul. Stă sprijinit de o coloană. Luptă din greu, căci este singur. Oştenii sunt prea mulţi. Au arme. Şi în şirag se-ndreapt-acum, cu ochii încruntaţi, spre el. Fineu e-n frunte, blestemând, cu gura strâmbă de turbare.

Perseu se simte istovit. Şi-atunci, c-o singură mişcare, îşi prinde sacul ce-l avea pe-o laviţă, mai la o parte.

Scoate din sac capul Meduzei şi îl îndreaptă spre oşteni.

— N-am vrut să mă slujesc de el, dar mă siliţi. strigă Perseu. În schimb, voi, care-mi sunteţi prieteni, daţi-vă-ndată la o parte. Ascundeţi ochii. Vă feriţi!

— Ha, ha, rânjeşte un oştean. Caută-ţi pe alţii să se teamă de-un cap ce nu are suflare.

Numai că râsul îi îngheaţă. Toţi câţi privesc capul Meduzei rămân pe lespezi, împietriţi. Fineu îi cheamă iar la luptă. Le-atinge trupurile reci, ce nu mai fac nici o mişcare; căci fiecare a rămas statuie dreaptă, neclintită: unul cu sabia în sus, altul cu lancea prinsă-n mână.

De frică-acum laşul Fineu cade-n genunchi şi îl imploră pe vajnicul erou Perseu:

— Tu ai învins, Perseu, ascunde capul acesta fioros. Nu mai am ură, nici dorinţa de a domni-n acest ţinut. (De-aceea doar am pornit lupta!) Am să-ţi dau totul, ce doreşti, pe Andromeda şi averea. Lasă-mi atâta, te rog, viaţa.

Zadarnic îşi fereşte ochii; fiindcă, fără voia lui, tot îşi azvârle-o uitătură spre capul ce-l ţinea Perseu. Şi se preface într-o stană strâmbă, chircită, odioasă, având încă în ochii tulburi invidia ce îl rodea.