La titanul Atlas

Trecuse peste mări şi ţări, şi munţi, şi râuri cristaline. Plutea deasupra Africii.

Se povesteşte că, în cale, din sacul său ar fi curs sânge, câteva picături, în mare. Din ele s-a făcut mărgeanul – despre care cei vechi ziceau c-aduce-ntotdeauna lacrimi.

Alţi picuri roşii, curşi din sacul unde era capul Meduzei, au nimerit peste pământul cel ars de soare-al Libiei. Picurii s-au schimbat în şerpi. Iar şerpii-aceia veninoşi s-au înmulţit peste măsură, au ucis mii de animale, şi Libia s-a pustiit15.

Şi, tot zburând, fiul lui Zeus a ajuns, spre lăsatul-serii, deasupra unei ţări de vis. În revărsarea purpurie a razelor din asfinţit se vedea-n vale o grădină plină de roade şi de flori, şi-n ea sclipea un măr uriaş, cu fructele numai de aur.

Aici, în Mauritania, stăpânea regele Atlas, fiul titanului Iapet şi frate bun cu Prometeu16.

Acum Perseu plutea deasupra acestei ţări mari şi bogate. Şi-n-flămânzit de drum şi lupte, s-a hotărât să se coboare şi să mănânce nişte fructe, să soarbă şi puţină apă şi să-şi urmeze apoi zborul.

Numai că regelui Atlas îi prezisese un oracol că, într-o seară, va să vie fiul vrăjmaşului său, Zeus, ca să-i ia merele de aur. Şi cunoscând acest oracol, Atlas s-a mâniat nespus.

Şi, coborându-se flăcăul în acea ţară desfătată, cu gând să ceară de mâncare. s-a pomenit în piept cu pietre şi pălmuit fără cruţare cu vorbe grele, de ocară.

— Ce vrei? Ce cauţi? striga titanul. Vrei poate merele de aur? Pleacă de-aici, că te ucid. Netrebnic fiu al celui care mi-a pus povara asta-n spate.

Şi l-a lovit cu-atâta ură, încât Perseu, până la urmă, n-a putut să se stăpânească.

— Eşti un titan bătrân şi prost, a glăsuit fiul lui Zeus. Tatăl meu te-a năpăstuit; dar eu nu-i seamăn în nimica. M-am luptat numai pentru oameni, şi am răpus-o pe Meduză. Vream să mă lupt şi cu alţi monştri. Tu m-ai lovit însă cu ură, deşi eram nevinovat. Nu-ţi doream merele de aur. Îţi ceream doar o-mbucătură, şi cel mult un căuş de apă. Şi fiindcă nu vreau să lovesc pe fiul marelui Iapet, am să-ţi plătesc insulta altfel.

Şi-a scos, din sacul fermecat, capul oribil al Meduzei. L-a pus în faţa lui Atlas. Iar el – cum a cătat spre cap – a împietrit numaidecât. Oasele lui s-au făcut stânci. Umerii s-au schimbai în creste. Barba şi perii de pe cap s-au preschimbat, ca prin minfune, în arbori deşi, păduri întregi, întunecoase şi-ncâlcite. S-a făcut muntele Atlas, purtând încă pe umeri cerul, cu stelele-i nenumărate.

Spatele lui s-a-ncovoiat sub apăsarea dureroasă a bolţii grele, înstelate. Cu deznădejde s-a-ncordat, să-şi mai păstreze-nfăţişarea de titan. S-a sprijinit pe talpa stângă şi pe genunchiul drept. Zadarnic! Soarta i-a fost pecetluită. Trupul i-a fost pietrificat17.