Perseu răpune Meduza

A stat de veghe cam trei zile. Însă în cea de-a treia noapte, Perseu s-a furişat prin beznă, până aproape lângă ele. Şi a pândit când o bătrână îşi scotea ochiul din orbită, ca să-l întindă celeilalte. Atunci s-a repezit ca uliul şi le-a smuls ochiul, într-o clipă, din ghearele-nfricoşătoare.

Ochiul ardea ca un tăciune. Perseu l-a azvârlit în groapă, punând deasupra lui pământ, şi s-a ascuns iar în tufiş.

— Cine-i tâlharul? Unde-i ochiul? strigau, cu gemete de spaimă, cele trei grâie, umblând oarbe pe ţărmurile-ntinsei mări.

Perseu le-a spus atunci că este fiul lui Zeus şi-al Danaei, şi le-a cerut să jure toate, pe Stix, pe râul din Infern, că îl vor ajuta s-ajungă la cele trei surori gorgone. Numai aşa le dă iar ochiul. Altminteri vor rămâne oarbe.

Văzând că nu mai au ce face, cele trei grâie au jurat să îl ajute pe flăcău. Ba chiar l-au învăţat să meargă, în primul rând, la nişte nimfe, care păstrau într-un palat casca zeului Hades – Pluto. Casca13 aceasta, făurită de trei ciclopi, avea un har. Acel ce şi-o punea pe cap se făcea-ndată nevăzut. Tot nimfele păstrau la ele două sandale-naripate şi-un sac de piele fermecat. În acel sac putea să-ncapă, după nevoie, doar o nucă (atuncea sacul se strângea) şi tot la fel, putea cuprinde, lărgindu-se, o casă-ntreagă.

Perseu aude toate astea. Dă grâielor înapoi ochiul şi se porneşte către nimfe. Ajunge la palatul lor. Şi – poate învăţat de Hermes – grăieşte-atâta de frumos, că nimfele îi împrumută sandalele înaripate, sacul de piele fermecat, casca lui Hades, nevăzutul, şi îl îndrumă mai departe cum să găsească pe gorgone.

Acuma da, putea să lupte, cu cele trei surori hapsâne! Perseu îşi pune la picioare sandalele înaripate şi se înalţă în văzduh. Porneşte-n zbor, ca o furtună, către ţinutul unde stau preafioroasele gorgone.

Chiar soarele se minunează, văzând sub bolta cea senină pe fiul ager al lui Zeus.

„Unde se duce? „ se întrebă marele Helios, în sine, şi-l cercetează cu privirea, căci tare-i mai plăcea să ştie şi să vegheze-n lume totul.

Îl vede pe flăcău cum zboară spre-o insulă din piatră albă, ce se afla-n mijlocul mării. Gorgonele tocmai dormeau. Şerpii din pletele de-aramă se mişcau amorţiţi de somn. Pe-o stâncă dreaptă ca un pat, pe aşternuturi de mătase, gorgonele stăteau întinse. Iar solzii-albaştri de oţel, ghearele roşii, de aramă, şi-aripile lor lungi, de aur, luceau cu scânteieri pe stâncă, gata aproape să-l orbească. Perseu s-avântă ca năluca lângă gorgonele ce dorm. Cu-nţelepciune se apropie, privindu-le nu drept în faţă, ci oglindindu-le în scut. Cu sabia lui ascuţită, retează, dintr-o izbitură, capul Meduzei cel hidos. Prinde de pletele de-aramă capul şi îl aruncă-n sac. Iar cu piciorul îi împinge trupul în apă, rostogol.

Meduza, ce fusese una din soaţele zeului mării, se zice c-a născut atuncea, din gâtul retezat, un cal. Un cal cu aripi la picioare, numit Pegas de-olimpieni. Calul s-a înălţat ca gândul şi a pierit în înălţimi14. Însă zburând, a nechezat. Şi-a nechezat atât de tare, c-a răsunat până la cer. Gorgonele nemuritoare, de zgomot, s-au trezit din somn, şi glasurile lor de-aramă au ţipat înfricoşător, văzând-o pe Meduză-n valuri.

Cu ele nu putea să lupte fiul Danaei şi-al lui Zeus. Şi, ascultând-o pe Atena, voinicul şi-a-ndesat pe frunte casca albastră a lui Hades, devenind astfel nevăzut. A luat în mână sacul unde vârâse capul plin de şerpi, şi cu sandalele-i vrăjite s-a ridicat iute spre cer.

Gorgonele, pline de furie, auzeau vuietul prin aer, dar nu puteau zări nimic. Şi, înălţându-se şi ele, bătând cu-aripile de aur văzduhul străveziu şi rece, au cercetat mai peste tot.

Însă Perseu, în vremea asta, zbura nestingherit spre zări mai azurii şi mai senine.