Aşa plecat-au, către Creta, Tezeu şi ceilalţi atenieni: şase băieţi şi şapte fete. Au plutit mult, pe mări senine şi pe furtuni, dar au ajuns.
Şi intrând în oraşul Cnosos s-au dus de-a dreptul la palatul lui Minos cel neîndurător.
Minos şedea pe-un tron de piatră, între curteni, şi lângă el era o fată frumoasă, dulce şi duioasă, ce Ariadna se numea.
— Voi sunteţi? a glăsuit Minos, cercetându-i pe atenieni.
— Noi suntem! i-a răspuns Tezeu.
— Plecaţi-vă pe lespezi fruntea!
— Nu vrem, căci noi nu suntem sclavi! a dat din nou răspuns Tezeu.
— O să vedem, când veţi ajunge acolo, jos, în labirint. Iară pe una dintre fete. pe ea. (şi-a arătat cu mâna pe o copilă, Eriboia) pe ea o iau de soaţă eu, pentru trei zile. Doar atât. Pe urmă. Ha! Am s-o ucid. V-o trimit tot în labirint.
— Să n-o jigneşti pe Eriboia, a zis Tezeu cu îndrăzneală. Este fecioară ne-ntinată şi-i fiica regelui Megarei.
— Tu cum cutezi, măi, băietane, să-mi stai aşa trufaş în faţă? Eu nu sunt rege ca oricare, ci sunt fecior de olimpian.
— Şi eu sunt tot la fel ca tine, a spus Tezeu, fără de teamă, căci tată bun îmi e Poseidon.
— Îţi e Poseidon? Ce minciună! Dacă-i aşa, azvârl în valuri acest inel cu piatră scumpă. Tu sări în mare şi te du la zeul apelor, Poseidon. şi să ţi-l dea el înapoi. De nu-l aduci, îţi retez capul.
— Mă duc, şi am să-ţi dovedesc că sunt feciorul lui Poseidon. Tu poţi să mă ucizi, de vrei, dar nu ai dreptul să mă insulţi.
Aşa a spus Tezeu, voinicul, şi s-a şi repezit în mare. Apa a făcut vălurele şi l-a-nghiţit într-o clipită.
— S-a dus, şi nu va mai veni! a glăsuit regele Minos.
— S-a dus! S-a dus frumosul tânăr. O tată, eşti prea nemilos! a început să hohotească gingaşa fată a lui Minos.
Căci Afrodita – care-i da sprijin lui Tezeu, fiindcă-i jurase s-o slujească – îi insuflase Ariadnei o dragoste nemărginită pentru preachipeşul erou.
Minos s-a necăjit, desigur, văzând că fata, Ariadna, e-ndrăgostită de Tezeu, şi-a poruncit:
— Am să te pedepsesc, să ştii, făptură fără ruşine, îndrăgostită de un sclav, ce zace-acum pe fundul mării, sfâşiat poate de rechini.
Atâta că, în apa mării, când se zvârlise cu curaj, Tezeu simţise că e prins de cineva necunoscut. Era Triton cel monstruos trimis de tatăl său, Poseidon, să-l ia cu sine pe Tezeu. Şi, pân-a-şi da mai bine seama de ce se petrecea cu el, Tezeu văzuse-n faţa sa un palat mare, de cleştar. Aici, pe-un jilţ înalt de aur şi pietre scumpe, sta Poseidon. Iar lângă el se afla dalba şi minunata lui soţie.
— O, ce frumos e fiul tău! a spus zeiţa Amfitrita. Ce voinic e! Parcă-i un zeu. Să mi s-aducă o cunună.
Trei nimfe s-au şi repezit în tăinuitele cămări şi au adus stăpânei lor cununa cea mai măiestrită, din aurul cel mai curat, şi ea i-a pus-o peste plete:
— S-o porţi cu fală, fiul meu!
Iară Poseidon poruncise în astă vreme unor peşti să afle unde e inelul pe care-l aruncase Minos, şi i l-a-ntins, dându-i învăţ:
— Îţi dau acest inel de aur. Cu el tu poţi să dovedeşti că mama ta mi-a fost soţie. şi tu mi-eşti fiu, aici, în ape. însă pe ţărmuri ţi-e Egeu, bătrânul vrednic din Atena. Şi încă vreau să-ţi spun, Tezeu: pe viitor să te fereşti să cazi cumva în apa mării. Numai o dată poţi scăpa. A doua oară, nici Triton, nici Amfitrita, nici chiar eu nu mai putem să-ţi salvăm viaţa.
Făcând un semn către Triton, apele s-au învolburat. Din ochii lui Tezeu s-au stins palatul mare, de cleştar, nimfele mării nereide, zeii, pe tronul lor de aur, şi totul ce-i înconjura. şi s-a văzut din nou pe coastă.