Ulise se strecoară în Troia

Auzând vestea c-a murit, alţi prinţi din Troia au vroit s-o ia de soaţă pe Elena.

Cu toate că bătea la uşă distrugerea cetăţii Troia, ei tot se mai certau acolo, care s-o aibă pe Elena. Şi, dintre toţi, a dobândit-o un chipeş tânăr: Deifob, frate cu Paris şi cu Hector.

Ceilalţi s-au oţărât cu ciudă, duşmănindu-l pe Deifob, pentru c-o luase pe Elena, şi se certau mereu cu el. Şi nu ştiau că-n vremea asta pe uliţele pietruite, chiar în marea cetate Troia, se strecurase preaisteţul rege al insulei Itaca, înveşmântat în straie rupte, făcându-se că-i cerşetor.

El cerceta. Aflase totul. Ştia ce oaste-i pregătită. Cunoştea cearta din palatul regelui Priam pentru soaţa lui Paris cel căzut în luptă.

Totuşi, se spune că Elena l-ar fi recunoscut îndată pe regele de la Itaca, dar nu ar fi destăinuit această taină nimănui, gândindu-se poate la vremea când grecii vor intră-n cetate.

Ulise a răpit, pe urmă, paladiul sau statuia Palas-Atenei, pa care o zvârlise Zeus, din cer, la-ntemeierea Troiei.

El a răpit statuia din lemn ceresc, deoarece se spusese că Troia nu poate fi luată cât timp paladiul era în templul din oraş.

Şi totuşi, după toate astea – deşi Ulise împlinise ce-l sfătuiseră prorocii – oraşul Troia rezista. Mulţimea sta adăpostită în dosul zidurilor tari, clădite, după cum se ştie, de către doi zei olimpieni: Febus-Apolo şi Poseidon, după poruncile lui Zeus. Şi, tot cum hotărâse Zeus, aceste ziduri nu puteau să fie date la pământ decât de cei care aveau în stăpânirea lor oraşul, adică numai de troieni. Şi cum să-i faci chiar pe troieni să-şi sfarme propriile ziduri?

Toţi s-au gândit; dar numai unul a dat ideea cea mai bună. Acesta a fost tot Ulise.

CALUL DE LEMN.

Aheilor, le-a spus Ulise, să meşterim un cal de lemn. Calul să fie-atât de mare, încât în pântecu-i să intre cincizeci de-oşteni bine-narmaţi. Noi să ne facem că plecăm. Troienii or să vâre calul, îndată, în oraşul lor. Şi fiind calul atât de mare, neîncăpând firesc pe porţi, vor sparge zidurile singuri.

Unii au râs, dar Agamemnon şi Menelau, fraţii atrizi, preţuiau sfatul lui Ulise. Au dat poruncă unui meşter30 să facă-un cal mare de lemn.

În pântecul acestui cal s-au vârât cincizeci de oşteni: Neoptolem şi Filoctet şi Menelau, Aias cel tânăr, Ulise şi mulţi alţi eroi.

După aceea, Agamemnon cu grosul oştilor greceşti s-au urcat grabnic pe corăbii şi au vâslit spre largul mării. De fapt, ei s-au făcut că pleacă. Însă şi-au tras corăbiile pe lângă insula Tenedos, pândind de-acolo-nfriguraţi tot ce se petrecea pe coasta unde fusese tabăra.

Troienii au văzut plecarea şi se mirau nespus de mult. Cum? Grecii pleacă? Zei cereşti! Aşadar s-a sfârşit războiul. Şi, bucuroşi, au alergat pe ţărmul încă ud de sânge, unde luptaseră atât.

Calul de lemn era acolo! Ce-o mai fi asta? Ce-i cu el?

Nu-nţelegeau.

— Să-l azvârlim în apa mării! strigau unii dintre troieni.

— Ba să-l aducem în cetate. Să-l suim pe acropolă, ca semn al biruinţei noastre! răspundeau alţii-nveseliţi.