Lupta cu şerpii zeiţei Hera

Aşa fiul lui Zeus scăpă nevătămat din cel dintâi pericol, şi Hermes îl întoarse la mama sa, Alcmena.

Nici nu-i venea să creadă că-l are lângă ea, că nu-i mâncat de fiare, şi povestea adesea:

— Feciorul meu, acela ce l-am jelit atâta, acum i-acasă iar. Ss joacă. E voinic. În fiecare seară îl îmbăiez cu grijă, la fel ca pe Ificle, pe celălalt copil, şi le întind blăniţe de iepure, molcuţe, pe-un scut larg, de aramă, de-al lui Amfitrion, şi-i leagăn, şi-i adorm în cântece duioase. Vai, nu e mulţumire mai mare pentru-o mamă decât să-şi vadă pruncii că-s cufundaţi în somnul cel lin, odihnitor, şi nu-i pândesc nici rele, nici inimi duşmănoase.

Astfel grăia Alcmena. Şi-aşa trecură-n tihnă vreo şapte sau opt luni.

Părea că trec în tihnă! Căci în Olimp sta Hera. Ea cerceta-ncruntată palatele din Teba şi socotea în sine: „Cum pot să-l fac să piară pe-acest fiu al Alcmenei? El ar putea să fie mai îndrăzneţ ca Ares, mai îndrăgit de Zeus decât feciorii mei. I-adevărat c-a supt laptele nemuririi; dar sunt încă mijloace. „

Tot cugetând, zeiţa zăreşte-ntr-o pădure doi şerpi. Nu şerpi, balauri. Încolăciţi pe-o ciută, o strângeau de grumaz şi-i strecurau otrava prin colţii veninoşi.

Şi-ndată porunceşte şerpilor să pornească spre palatul din Teba, unde pe-un scut de-aramă dormeau cei doi copii: Alcide şi Ificle. Cam pe la miezul nopţii şerpii-au ajuns la Teba. Amândoi monştrii, lacomi de sângele cel tânăr, se târau pe pământ, şi-n încolăcituri se-ndreptau către scutul unde dormeau copiii. Din ochii lor aprinşi ţâşneau scântei verzui şi-n guşă prefirau un venin negricios.

Se apropiau întruna, şi limbile-otrăvite le jucau printre colţi.

Pe negândite însă, fiul drag al Alcmenei s-a deşteptat din somn. (Poate-l trezise Zeus care vedea din slavă tot ce se petrecea!) Şi o lucire vie a luminat palatul. Orbit de-aşa lumină, Ificle a sărit şi el din aşternut. Şi-a zărit, plin de groază, cei doi şerpi monstruoşi, ajunşi chiar lângă scut. Văzând colţii oribili şi limbile-ascuţite, a ţipat cu putere şi a luat-o la fugă. În timp ce el fugea cu lacrimi pe obraz, ţipând prin tot palatul, fiul lui Zeus s-a săltat în genunchi şi a prins în mânuţe grumazurile reci şi înfricoşătoare ale celor doi şerpi. Le-a strâns ca într-un cleşte. Şerpii au încercat cu mii de-ncolăciri să scape de strânsoare şi să cuprindă trupul micuţului băiat care îi sugruma. Dar mâinile acelea, care-i strângeau puternic, erau parcă din fier. Şi el i-a strâns atâta, până ce monştrii Herei au pornit să-şi desfacă inelele-albăstrii.

Când au venit părinţii, treziţi de gălăgia făcută de Ificle, au început să strige de teamă şi uimire. Şi pruncul ce-nfrânsese dihăniile, c-un strigăt de izbândă, a arătat Alcmenei şi lui Amfitrion monştrii fără de viaţă, zvârlindu-i la picioare7.