Lupta cu amazoanele

Dîn cer, în vremea asta, priveghea însă Hera. Ea a văzut că-i pace şi că fiul Alcmenei dobândea prea uşor, prin vorba-i iscusită, splendida cingătoare. Regina era gata s-o scoată de pe mijloc s-o dea, fără zăbavă, eroului Heracle.

Atunci s-a prefăcut şi ea în amazoană, călare, înarmată. A sărit în mijlocul femeilor strigând:

— Minciună ne rosteşte acest fiu al Alcmenei! El nu vrea altceva decât să ne omoare şi să ne ia regina, nu numai brâul ei.

Şi a vorbit zeiţa atât de-nverşunată, încât războinicele femei s-au şi aprins. S-au pregătit de luptă. Lăncile au lucit. Din arcuri a ţâşnit o ploaie de săgeţi.

Degeaba Hipolita încerca să le ţină. Nimeni n-o asculta. Toate intrau în luptă, repezindu-se, dârze, s-arunce lănci, săgeţi sau pietre, în eroi.

Dar şi fiul Alcmenei, şi toţi ceilalţi eroi nu s-au înspăimântat. Au tras roi de săgeţi şi lănci spre amazoane.

Când a intrat Heracle în luptă, mai ales, părea că se abate furtuna într-un lan. Ca spicele cădeau vestitele-amazoane, trântite la. pământ, cu caii lor cu tot.

Au căzut prizoniere frumoasa Antiopa şi-o căpetenie, pe nume Menalipa. Regina Hipolita ţinea nespus de mult la fecioara aceasta. Şi – fiindcă Menalipa plângea şi se zbătea sub braţul lui Heracle – regina Hipolita i-a dăruit, în schimbul libertăţii fecioarei, scumpa ei cingătdare, plină toată de vrăji, să o ducă Admetei, fiica lui Euristeu, preoteasă a Herei. Frumoasa Antiopa a rămas însă pradă eroului Tezeu.