Lupta cu hidra

Hidra dormea la ceasul când au sosit cei doi. În jurul ei erau mormane fără număr de fiinţe omeneşti, răpuse şi târâte până-n sălaşul său. Nu le putea mânca, atât erau de multe, şi putrezeau prin mlaştini, umplând întreg văzduhul c-un miros otrăvit.

Heracle şi Iolau s-au apropiat încet, purtând în spate lemne şi-o grămadă de fân. Iolau a aprins focul. Apoi fiul lui Zeus a început să-ncingă săgeţile în foc şi să tragă cu ele în hidra adormită.

— Te scoală, blestemată odraslă a lui Tifon, a glăsuit eroul, ţintind-o iar pe hidră cu câteva săgeţi, în vârful cărora legase şomoioage de fân aprins în foc.

Împunsă de săgeţi, dihania uriaşă s-a ridicat din mlaştini. Avea nouă gâtlejuri şi nouă capete – şi-unul mai gros ca toate: capul nemuritor. Din boturile-i hâde, ca nişte flăcări verzi, ţâşneau limbi otrăvite şi şuiera cumplit. Fără să piardă vreme, Heracle a sărit la ea cu ghioagă-n mână. Întâia lovitură a şi făcut să-i zboare unul din capete. Numai că-n locul unde fusese un singur cap creşteau acuma două.

Mult s-a mirat voinicul şi a lovit din nou. Dar orişicât lovea, în locul fiecărui cap smuls de pe gâtlej, se-nălţau altele. Încât, în loc de nouă, se ridicau acum verzi, mucede, hidoase, cu boturi plescăind şi colţii ca pumnale de fier, cincizeci de capete.

Cu-aceeaşi isteţime, pe care-o dovedise şi-n lupta din Nemeea, Heracle i-a strigat flăcăului Iolau:

— Adu-mi lemne aprinse şi arde fiecare gâtlej, de unde smulg căpăţânile hidrei.

Iolau s-a repezit, şi cu bucăţi de lemn, care ardeau în flăcări, a împlinit porunca. În acest fel, curând n-au mai putut să crească alte noi capete.

În vremea asta însă, hidra îşi răsucise coada ei de balaur peste picioarele eroului Heracle. Iar un crab monstruos, mare cât un viţel, răsărit de sub mlaştini la şuierele hidrei, încerca să-i reteze, cu cleştii lui tăioşi, unul dintre picioare.

Îi sfâşiase carnea şi-i tăia poate osul, de nu sărea Iolau c-un bolovan în braţe şi nu-i sfărâma trupul, cufundându-l în mlaştini.

Lupta durase din zori până-n amiaz. Şi încă-a mai durat până către amurg.

În acel ceas târziu, Heracle-a izbutit să-i zdrobească odraslei lui Tifon şi-a Ehidnei capul nemuritor, care era mai sus ca toate celelalte şi pe-un grumaz mai gros, în care gâlgâia venin negru-verzui. L-a zdrobit cu măciuca; dar chiar aşa, zdrobit, capul împrăştia miasme otrăvite, colţii puteau să muşte, şi ochii lui aprinşi azvârleau încă flăcări. Şi-atunci a-mpins Heracle şi-a răsturnat deasupra-i o stâncă grea şi-naltă, care se ridica în mijlocul mocirlei, lângă sălaşul hidrei.

— Aici, sub stânca asta, a glăsuit Heracle flăcăului Iolau, capul nemuritor va sta pe veşnicie, fără nici o putere. În schimb eu am să-mi moi toate săgeţile în sângele acesta înveninat al hidrei.

— Va fi vai de duşmanii pe care-i vei ţinti, i-a dat răspuns Iolau.

Heracle şi-a muiat toate săgeţile în sângele-otrăvit al hidrei de Ja Lerna.

Le-a pus apoi în tolbă şi s-a urcat în car, alături de Iolau, pornind către Tirint.