MOARTEA BĂTRÂNULUI ANHISE.

Părăsind şi acest tărâm, au plutit iarăşi mai departe. Au ocolit Trinacria şi-au lăsat ancora-n alt port, numit Drepan, unde Anhise – zdrobit de-atâta oboseală şi rătăcire peste mări – a închis ochii şi-a murit.

Mult l-a mai plâns bietul Enea pe tatăl său, bunul Anhise. Îşi amintea de acea noapte, când îl salvase din măcel, purtqndu-l printre-ahei, în cârcă. Acum, după draga-i soţie, pierdea la rându-i pe părinte. Nu-i rămânea decât băiatul, care crescuse-n acest timp, de când tot rătăceau pe mare, şi se făcuse-un flăcăiandru isteţ şi vesel şi voinic.

După ce şi-au jelit durerea, Enea, fiu-i şi troienii au făcut slujba-nmormântării, demnă de-un soţ al Afroditei. L-au ars pe rug, l-au îngropat şi-au pus la cale multe jocuri. Apoi, sfârşindu-se cu toate, încă îndureraţi, troienii s-au urcat iarăşi pe corăbii.

Italia era în faţă. Nu mai aveau decât un pas şi-i atingeau ţărmul dorit. Dar Hera, duşmănoasa Hera, cum i-a zărit că se apropie, chiar de Italia, troienii, a şi zburat către Eol, marele rege peste vânturi.

— Eol, a poruncit regina, neamul duşman, sosit din Troia, este pe Marea Tireniană, s-apropie de Italia. Dă drumul vânturilor tale şi suflă straşnic peste mări; să mi-i dobori pe toţi de-a valma; şi-aşa să mi-i îneci în ape.

Eol a ascultat pe soaţa celui ce stăpânea Olimpul şi poruncea întregii lumi.

A hohotit şi s-a-ndreptat spre adăpostul-nalt de stânci, unde-şi păstra, ascunse bine, cele mai credincioase vânturi. A deschis poarta de aramă şi vânturile au ţâşnit în lungi vârtejuri peste mare.

Marea a început să geamă şi valurile au crescut, rostogolindu-se, uriaşe, săpând morminte mari de apă. Zile şi zile a durat furtuna fără de pereche.

Troienii se luptau din greu. Poate de n-ar fi fost Enea, niciunul n-ar mai fi scăpat de furia mare-a apelor.