Note:

2. Oineu – Eneu – înseamnă producător de vin, viticultor. Enos e vinul pe greceşte. De aici vine numele ştiinţei ce se ocupă cu vinificaţia: enologia.

3. Legenda a fost cântată de poetul roman Ovidiu, în „Metamorfozele” sale.

4. Aşa cum este descrisă Atalanta de Ovidiu o vedem şi acum în Muzeul Luvru, cioplită de un artist antic. Fata este înfăţişată alergând pe o câmpie. Piciorul stâng abia atinge pământul plin de ierburi crude. Goana, mişcarea elegantă cu care îşi apleacă trupul o fac pe fată înzecit de frumoasă. Şi, fără voia noastră, îi dăm dreptate lui Ovidiu, care spunea despre Atalanta că putea să fie şi o fată cu putere de bărbat; dar şi un voinic, cu frumuseţe de fecioară.

5. Oraşul Pleuron.

6. Homer ne cântă în „lliada” scena aceasta, în chip neasemuit:

Cât se bătu într-ai săi bărbatul luptaciu Meleagru

Rău pătimiră cureţii; ei nici nu putură să ţie

Piept în afară de zid, cu toată mulţimea. Ci-n urmă

Fu Meleagru cuprins de mânie, de patima, care

Şi-altora-nvăluie mintea, deşi au temei la gândire.

Şi clocotind de necaz pe maică-sa însăşi, pe-Alteea, Sta huzurind la nevasta cea chipeş-a lui, Cleopatra.

Sta Meleagru la ea mistuindu-şi amarul mâniei

Tare-ndârjit de blestemul mamei, căci ea de mâhnire

Mare cuprinsă, că el pe fratele ei omorâse, Zeii chema şi izbind cu pumnul adesea pământul

Sta istovită-n genunchi şi cu sânul stropit de plânsoare.

Dânsa cerea de la zeii din iad, Persefona şi Hades, Fiului moarte să-i dea

Faptul acesta ca o mamă să ceară moartea fiului său, chiar în legendă, i-a uimit deseori pe oameni. Dar, aşa cum arată mitologul sovietic N. A. Kun, lucrul se explică prin aceea că la elini mai existau încă, din timpuri foarte, foarte depărtate, urme de matriarhat. Adică rolul principal într-o familie îl juca, în epoca aceea, mama. Fratele ei era o rudă mai apropiată decât oricare alta, şi omorârea lui ştirbea prestigiul mamei, de stăpână. Deci crima asta trebuia să fie aspru condamnată, oricine ar fi fost făptaşul – chiar dacă era feciorul ei.

7. Precum ne cântă tot Homer:

Larmă şi pocnet la porţi, la Calidon răsună, cureţii

Bat în cetate la turnuri. Se roagă de dânsul etolii

Staroştii şi trimit preoţi fruntaşi după el ca să iasă

Şi să-i ajute, şi-i juruie o mare răsplată; pe unde-i

Mai roditoare câmpia cetăţii, acolo-l îmbie

Ei să-şi măsoare mândreţe de ţarină pentru moşie, Loc de pogoane cin’zeci, jumătate să-l aibă de vie, Iar jumătatea cealaltă să-i fie pământ de arătură.

Tot stăruia şi Oineu călăreţul, bătrânul său tată;

Sta el în pragul iatacului ‘nalt şi ale uşii canaturi

Le zguduia, şi-n genunchi pe fiu-şi ruga să-l ajute.

Mama, surorile tot îl rugau; în zadar, că mai tare

Sta împotrivă, în zadar îi făcură fierbinte rugare

Chiar şi prietenii lui mai iubiţi şi mai vrednici de cinste, N-a fost cu putinţă şi chip să înduplece pe Meleagru

Până ce nu izbutiră să-i bată-n odaie cureţii

După ce zidul urcară şi aprinseră marea cetate.

Cade bocindu-se atunci şi-l roagă pe el Cleopatra, Spune ce rău i-ameninţă, cum intră-n cetate duşmanii, Cum pe bărbaţi îi ucid, cum spulberă-n flăcări oraşul, Cum pe copii îi robesc şi femeile-ncinse pe şolduri

Inima lui tresărind la auzul atâtor amaruri, El luă armele atunci şi îndată ieşi la bătaie

Şi izbăvi pe etoli de ziua cea neagr-a pieirii.

8. Este vorba de păsările cunoscute sub numele de bibilici sau pichere, care au parcă aripile şi penele stropite de lacrimi şi care ţipă necontenit, de parcă ar căina pe cineva. Aşa îşi explicau elinii apariţia acestei specii de pasăre. O legendă asemănătoare se află şi în folclorul nostru pe seama acestor păsări.

9. Sculptorul elin Scopas din sec. IV î. e. n. l-a dăltuit în marmură. O copie a acestei statui se mai găseşte în Muzeul Vaticanului din Roma. Eroul este în pădure, după victoria lui atât de greu dobândită. Capul oribil al mistreţului este pe un butuc alături, câinele care-l însoţise la vânătoare cată, plin de credinţă, spre stăpân. Faţa eroului, senină, se îndreaptă însă probabil către solia din Calidon care îi mulţumeşte pentru că a scăpat ţinutul etolian de monstrul înfiorător. Dar tobele răsună tare şi toţi îl roagă pe Meleagru să pornească din nou la luptă, în fruntea oştirii etoliene, şi să-i oprească pe vrăjmaşii cureţi care le ameninţă cetatea. Statuia este făcută în aşa fel, încât aştepţi ca Meleagru să se mişte, să-şi deschidă gura şi să răspundă spre solie:

— Luaţi armele, şi să pornim!