O uneltire a zeiţei Afrodita

Ca mângâiere-i rămăsese numai micuţul Hipolit. Şi el creştea sub privegherea tatălui său şi a bunicii, regina Etra din Trezena.

Crescând mai mare, Hipolit prinsese gustul vânătoarei, şi timpul tot şi-l petrecea colindând codrii deşi ca peria, umblând după sălbăticiuni. De-aceea, dânsul se pleca zeiţei Artemis, fecioara ce ocroteşte vânătoarea. Şi, tot ca ea, nu vrea să-audă de legătura căsniciei. Iar la-mbierile-Afroditei sta rece şi nepăsător.

— Zeiţa Afrodita este prea dezmăţată, zicea el, iar fiul ei, smintitul Eros, îşi bate joc de muritori, trăgând săgeţi la întâmplare. Ah! sunt besmetici amândoi.

Şi, oricât s-au silit zeiţa care dă patima iubirii şi fiul ei, arcaşul Eros, nu l-au clintit din hotărârea pe care-o luase Hipolit de-a nu iubi nici o femeie. Şi, supărată rău, zeiţa a hotărât să se răzbune. În acest timp Minos murise. În locul lui, pe tron, în Creta venise rege Deucalion.

— Vreau să am pace cu vecinii. şi-n primul rând cu atenienii, spusese noul rege-al Cretei. Vreau să se stingă vechea vrajbă.

Ca să se facă-mpăcăciunea, el a pornit către Atena. A stat de vorbă cu Tezeu şi l-a rugat să-i facă cinstea şi să primească de soţie pe sora lui, numită Fedra. Mai trebuie spus că Ariadna, întâia soaţă-a lui Tezeu, cu Fedra şi cu Deucalion, erau toţi fraţi.

Tezeu a stat puţin pe gânduri. Dacă primea s-o ia de soaţă, pacea-ntre Atica şi Creta s-ar fi statornicit deplin.

Înăbuşindu-şi dară jalea, ce încă îl mai mistuia, după regina Antiopa, Tezeu a-ncuviinţat ca nunta să aibă loc cât mai curând.

A spus însă că face nunta, numai dacă frumoasa Fedra jură că va fi mamă bună fiului său, ce-l dobândise odinioară cu-Antiopa.

Mireasa a jurat în templul zeiţei Hera c-o să fie într-adevăr o mamă bună şi, isprăvindu-şi jurământul, nunta îndată s-a pornit.

— Ei, iată c-a sosit şi vremea să-l pedepsesc pe Hipolit, care mă tot nesocoteşte, a spus zeiţa Afrodita, aflând această întâmplare.

Chemând la sine pe arcaşul cel zburător, tânărul Eros, i-a poruncit să-şi pună-n arc săgeata cea mai otrăvită şi s-o ţintească pe mireasă, umplându-i inima de fiere şi dragoste nelegiuită pentru feciorul lui Tezeu. Iar Fedra s-a simţit, pe dată, îndrăgostită nebuneşte de vânătorul Hipolit.

— Cum îl iubesc! îşi spunea ea.

Şi-nveninată de săgeata preauşuraticului Eros, Fedra, cu mintea rătăcită, îl implora pe Hipolit:

— Hai să fugim, lăsând uitate şi-Atena cea cu cer senin, şi pe Tezeu, Să ne aruncăm pe o triremă şi să plutim spre depărtări – până la marginile lumii… Să ne ascundem fericirea. Hai, vino, vino, Hipolit.

Dar Hipolit, cu ochii-n flăcări, o izgonea, zicând aşa:

— Femeie fără de ruşine. Tu pângăreşti tot ce-i mai sfânt: respectul meu de fiu, şi chiar iubirea ce-o datorezi soţului tău. De mai rosteşti doar un cuvânt, scot paloşul din cingătoare şi ca pe-o fiară te ucid.

Iar Fedra a-nceput să ţipe şi să-l blesteme pe flăcău:

— O! M-ai jignit. Cum m-ai jignit. Dar pentru asta, Hipolit, ai să plăteşti şi tu cu viaţa.

Şi-a alergat până la rege, s-a zvârlit în genunchi, pe lespezi, şi a strigat spre el, plângând:

— Soţul meu drag, stăpân şi rege, mi-a fost dat astăzi să îndur cea mai amarnică insultă. Uitând cât sunt de credincioasă, nesocotitul Hipolit m-a conjurat să fug cu el, să făptuiesc, în acest fel, cea mai grozavă dintre crime. Răzbună-mă, căci altfel mor!

Aşa grăia, minţind anume, regina Fedra, mâniată că Hipolit o alungase. Aşa grăia şi nu ştia că vorbele i le şopteşte, de fapt, în taină, la ureche, răzbunătoarea Afrodita.