Pierderea Antiopei

Tezeu n-a fost nicicând un trândav, precum se ştie că sunt regii. Cât a domnit el în Atena n-a pierdut vremea la ospeţe, ci s-a-nsoţit cu alţi viteji şi a pornit spre Calidon, unde a fost o vânătoare vestită-n lumea de-altă dată. Pe urmă a plecat cu Iason şi-argonauţii să găsească lâna berbecului de aur11.

Alături de celălalt voinic, fiul Alcmenei de la Teba, s-a dus în ţara amazoană, pe ţărmurile Mării Negre. Iar amazoanele, învinse, au trebuit să lase pradă biruitorilor pe mândra şi preafrumoasa Antiopa.

Heracle, vrând să-l răsplătească pe prietenul de la Atena, i-a-ncuviinţat s-o ia ca sclavă pe-această fiică a lui Ares, sora reginei Hipolita.

Însă Tezeu, cum aţi aflat, era şi chipeş, şi voinic. Era, cum îl cântau aezii, cu fruntea lată şi senină. N-avea statură herculeană, însă era mai graţios.

Şi ea, frumoasa Antiopa, deşi fusese luată pradă, s-a-ndrăgostit de-nvingător. Şi el de ea. În acest fel, s-a făcut nunta la Atena.

Au mai trecut, spune povestea, un an întreg, ba şi mai bine. şi, din iubirea asta mare, care-i lega pe amândoi, s-a născut un fecior bălai, numit de mamă Hipolit.

Numai că în puţină vreme, oştirile de amazoane – nemulţumite că Antiopa fusese luată de Tezeu – au pornit marşul spre Atena. Ele au înconjurat oraşul şi i-au silit pe atenieni să se retragă pas cu pas, până pe-Acropolă. Acolo i-au asediat câteva luni.

Lipsiţi de hrană, atenienii, în frunte avându-l pe Tezeu, porneau din când în când la luptă şi atacau colina lui Ares12, unde stăteau de luni de zile teribilele amazoane.

Pe lângă soţul său lupta, ca să respingă pe-amazoane, însăşi regina Antiopa. Da. Ea – aceea ce fusese învinsă de elini, dată ca pradă lui Tezeu – lupta acuma să nu fie eliberată din sclavie. Pentru că ea uitase totul, pe credincioasele-amazoane şi viaţa ei de-odinioară. Îndrăgostită peste fire, nu mai avea altă dorinţă decât să stea mereu alături de preaiubitul ei Tezeu.

Dar într-o zi, se povesteşte c-a fost o mare-ncăierare acolo, pe areopag.

În fruntea oştii-ateniene, Tezeu lupta nebiruit, şi lângă el sta Antiopa.

Deodată scânteiază-o lance. Parcă-i o flacără-n văzduh.

O amazoană îl ţintise cu îndrăzneală pe Tezeu.

Era – cât să fi fost? o clipă. şi lancea l-ar fi nimerit. Şi-atunci. Atunci. Zei! ascultaţi! s-a repezit în faţa lancei, cu pieptul gol, ea, Antiopa.

Lancea i s-a înfipt în piept.

— Tezeu! Eu mor. a spus regina.

Ochii i s-au înceţoşat şi, scăpând suliţa din mână, a căzut jos, şoptind uşor:

— Ai grijă doar de Hipolit!

Lupta a încetat pe dată. Şi toţi războinicii s-au strâns – şi amazoane şi elini. Au înălţat un rug uriaş. Ţimbalele-au ţipat a jale şi trâmbiţele au sunat tristul sfârşit al bătăliei.

Pacea s-a încheiat, fireşte, dar prea târziu. mult prea târziu. Frumosul trup al Antiopei se preschimbase într-o mână – fierbinte încă – de cenuşă. şi amazoanele-au plecat spre ţara lor cea depărtată de lângă Pontul Euxin.

Tezeu a rămas trist şi singur lângă mormântul Antiopei.