Oastea aheie vrea să se întoarcă acasă

Și-atunci. Atunci s-a petrecut un lucru negândit de rege.

Dorul de ducă şi de pace i-a zguduit pe toţi oştenii. Gloata cea mare, adunată, s-a clătinat ca un talaz. Oastea părea că este-un lan, când bate vântul peste el şi-i scutură spicele dese. Cu ţipete fugeau oştenii buni-bucuroşi către corăbii, într-un nor greu de pulbere. Nimeni nu mai gândea s-aducă lui Agamemnon vreun răspuns. Toţi ridicau proptelele, care ţineau bine la ţărm corăbiile aheiene. Chiotul lor se ridica până la cer de bucuria nestăvilită a plecării.

Cum să mai poţi ţine o oaste atât ade dezlănţuită şi gata să se-n-toarcă-acasă? Desigur, toţi ar fi plecat. Însă din ceruri vegheau Hera şi cu Atena deopotrivă.

Ele aveau de răzbunat fapta feciorului lui Priam. Şi nu puteau deloc să uite că dăruise mărul scump fermecătoarei Afrodita, spunând că ea e mai frumoasă cu mult ca Hera şi Atena.

De-aceea Hera şi Atena juraseră să nimicească Troia cu uliţi pietruite; şi-acum, vedeau că fuge oastea. Cum s-o oprească?

— Fugi, Atena, a strigat Hera, fugi degrabă şi fă ce-oi face şi opreşte-i din goana asta nebunească.

Atena a zburat pe ţărmuri lângă isteţul din Itaca:

— Nobile rege, a zis ea, vreţi să lăsaţi nerăzbunată crima netrebnicului Paris? Călcaţi sfintele jurăminte? Du-te mai iute şi adună oastea, să nu se risipească. De nu m-asculţi, nu-ţi mai vezi soaţa, pe Penelopa, şi copilul.

Ulise, auzind îndemnul şi amintindu-şi de soţie şi de copil, a alergat către corăbii.

Cu vorba lui meşteşugită i-a-ntors pe toţi la adunare.