Orfeu pătrunde în infern

Și, poposind Orfeu la capul Tenaron, n-a vrut să ţină seamă de vorbe şi poveţe.

— Spuneţi! Asta-i intrarea spre negrele genuni, unde domneşte Hades? întreba pe localnici.

— Da, da! răspundeau ei. Însă nu cuteza, străine, să te-apropii prea mult de-aceste locuri. Eşti tânăr. E păcat. Furiile stau de strajă. Ele n-aşteaptă mult şi te strâng de grumaz. Câţi n-au pierit acolo! Stai. Stai. Unde te duci? Tu n-auzi vorba noastră?

— Aud. Dar nu mi-e teamă! rostea spre ei Orfeu. O caut pe Euridice. Şi dorul pentru ea îmi dă puteri să lupt, să-l înfrunt şi pe Hades. Am armă lira mea. Cu ea o să întâmpin geniile infernale, voi risipi destinul. Lăsaţi-mă să trec.

Şi, înstrunindu-şi lira, cântând necontenit, Orfeu a păşit drept spre peştera aceea care-şi căsca gâtlejul umed şi-ntunecat, către aria mării.

Nu s-a temut de furii, de geniile crude, păşind prin faţa lor, senin şi fără frică.

Şi iacătă-l trecut, din peştera adâncă, într-un tărâm de umbre ciudat şi misterios. Coboară pe poteci unde-i aţin piciorul tufele încâlcite de scai şi mărăcini. Îl zgârie şi-l rănesc.

Dar el nu ţine seamă, şi merge mai departe, până zăreşte râul cel vânăt, Aheronul. Aici erau pe ţărmuri sute şi mii de umbre, ce aşteptau să treacă şi se rugau de Haron, luntraşul cel bătrân, să-i ducă peste ape, cu barca-i putrezită. Haron cerea obolul. Cine nu i-l plătea mai rămânea pe ţărmuri, rătăcind, amărât, cam o sută de ani.

Însă aedul cântă lui Haron cel ursuz, din lira sa de aur, un cântec minunat. Luntraşul se îndură. Îl trece pe Orfeu pe malul celălalt.

Acolo alte piedici. Cerberul stă de pază la porţile de-aramă. Latră şi urlă tare. Iar şerpii-ncolăciţi pe capetele sale şuieră fioros, silindu-se să-l muşte cu colţii-nveninaţi pe fiul lui Apolo.

El îşi înstrună lira. Coardele ei răsună, şi câinele se lasă pe pântec, la pământ. Firea lui duşmănoasă se schimbă dintr-o dată. Ochii săi cată blând. În acest chip, aedul poate să treacă-n voie către palatul unde sălăşluieşte Hades.

Şi fratele lui Zeus îi strigă de departe:

— Cine eşti tu? Ce vrei? Cum cutezi, pământene, să intri nepoftit în ţinutul tăcerii?

Orfeu cată spre Hades fără de-nfricoşare, şi-i spune doar atât:

— Dă-mi voie, preamărite stăpân peste-ntuneric şi umbre fără viaţă, să-ţi glăsuiesc în viers.

Şi n-aşteptă răspunsul ce vrea să i-l dea Hades. Ci prinde-n braţe lira cu coardele de aur, pe care i-o dăduse la naştere Apolo. Şi gura lui, în care îi picurase muza stropii curaţi de rouă, începe să rostească stihuri mai dezmierdate ca şoapta de iubire sau somnul care prinde în braţele lui pruncul, când este legănat la sânul cald al mamei.