Pierderea frumoasei Euridice

S-a întâmplat ca fata să fie îndrăgită şi de un alt flăcău, un crescător de-albine, pe nume Aristeu. Şi, aflând Aristeu că-n casa lui Eagru se pregăteşte nunta, s-a hotărât s-o fure pe nimfa Euridice.

Ca să-şi îndeplinească gândul acesta rău, care nu îi da pace, Aristeu s-a ascuns într-un desiş de arbori. A aşteptat o vreme, precum pândeşte tigrul juninca din poiană şi-i gata doar să sară.

Veghind plin de răbdare, iată se ivi clipa când nimfa Euridice rămase singurică. Atunci se repezi şi vru s-o ia în braţe.

Nimfa, înfricoşată, văzându-l pe-Aristeu din umbră cum s-avântă, a şi luat-o la fugă. Aristeu, îndârjit, a pornit după ea, şi, cum era mai iute şi c-un picior mai ager, a fost gata s-o prindă.

Atât că – din greşeală – frumoasa Euridice, sărind peste un trunchi de stejar răsturnat, nimeri într-o groapă. Aici era un şarpe cu pielea-mpestriţată şi colţii veninoşi. Nimfa-l calcă pe şarpe. Acesta se întoarse. Se-ncolăci îndată pe glezna Euridicei şi îşi înfipse colţii, strecurându-i veninul sub pielea subţirică.

Orfeu, ce auzise ţipătul Euridicei, porni şi el în fugă, cu inima bătându-i ca un ciocan în piept. Ajunse doar s-o vadă pe nimfă cum se stinge.

O jale fără margini simţi în el aedul, în timp ce Aristeu – acela ce fusese pricina morţii ei – se mistuia-n adâncuri verzi-negre de pădure.

— Zeus, măreţe Zeus – strigă spre cer Orfeu, bătându-se cu pumnii în fruntea ca de fildeş – pogoară-te cu milă, acum, asupra mea. Dă viaţă Euridicei.

Dar cerul, albăstrui, rămase mut ca stânca.

Nici cântecul de liră nu mai clinti pe nimfa ce părăsise lumea.

Orfeu, trântit în iarbă, o-mbrăţişa cu sete şi o chema zadarnic să vie împreună cu el, acolo unde totul sta pregătit de nuntă.

Plânsul lui cel fierbinte îi zguduia pe oameni şi mulţi – dornici s-aline pe cel ce-i mângâiase cu viersul său vrăjit – îi glăsuiau astfel:

— Nu plânge. E zadarnic. Iubita ţi-e la Hades. Asta i-a fost ursita şi nu ai ce să faci. Cată să te supui voinţei olimpiene.

— Nu. Nu mă voi supune.! a glăsuit Orfeu. Voi pleca spre Infern, de-ar fi să rătăcesc pe drumuri toată viaţa; şi am să-mi caut mireasa. Mă voi ruga de Hades. Oricât ar fi de crunt, oricât de nemilos, trebuie să-mi întoarcă pe Euridice-a mea.

Luându-şi pe umăr lira şi un toiag în mâini, Orfeu s-a îndreptat către un mic sanctuar pe care-l avea Hermes. Acolo s-a rugat de feciorul lui Zeus, pristavul din Olimp, ca să-l călăuzească pe drumul spre Infern, şi i-a jertfit un ţap cu blana ca tăciunii, din turmele regale, cum cerea obiceiul. L-a proslăvit în imnuri. Apoi, fără zăbavă, a pornit iar la drum, către Peloponez.

Şi, în Peloponez, la capul Tenaron5, era o peşteră. Nici un om nu-ndrăznea să treacă pe acolo de la lăsatul serii. Credinţele străvechi spuneau că-n peşteră erau furii, erinii şi fel de fel de iazme, ce-i sugrumau pe oameni când încercau să intre. Căci peştera aceea era de bună seamă una din porţile spre tărâmul lui Hades.