Ospeţia lui Alcinou

Trezindu-se din somn Ulise, de ţipetele fetelor, a şi zărit-o pe copila lui Alcinou cea minunată. A stat un timp şi a privit-o. Ochii lui nu puteau să creadă că văd asemeni frumuseţe. Apoi a glăsuit cu duioşie:

— Privesc la tine şi nu ştiu de eşti femeie sau zeiţă din Olimp. Semeni cu Artemis încântătoarea. Mă plec-naintea frumuseţii tale şi mă cutremur din adânc.

După această cuvântare, Ulise s-a plecat din nou domniţei. Iar ea l-a-ndestulat cu hrană, l-a adăpat cu vin de soi, negru, din insula feacilor; şi-a fost călăuzit la rege. Şi regele l-a ospeţit cu cinste mare, după datini. A pus la cale jocuri, lupte şi-ntreceri voiniceşti. Unii dintre flăcăi l-au îmbiat şi pe Ulise să lupte în ograda largă, să-şi dovedească-ndemânarea, destoinicia şi puterea. Iar Ulise, ca s-arate că nu se teme de nimic, a prins în braţe-un bolovan de o mărime uimitoare. L-a aruncat numai cu-o mână peste palat şi peste ziduri, până departe, către ţărmul în care marea se lovea cu înspumatele ei valuri.

Văzându-l cât e de voinic, nimeni nu a mai cutezat să-l cheme pe Ulise-n luptă. Fecioara, mândra Nausicaa, l-a îndrăgit parcă mai mult. În sine îşi spunea vrăjită: „De ar vrea zeii să rămână aici, la noi, să-mi fie soţ! „

Regele Alcinou, la rându-i, se bucura să aibă-n ţară un astfel de viteaz ca el. Deşi nu-l cunoştea pe nume, înţelegea că-i un oştean, un bărbat vrednic, fără teamă de nimeni şi nimic pe lume.