Răpirea Elenei cea frumoasă

Și Paris s-a înflăcărat. Pierzându-şi orice stăpânire şi chibzuire mai adâncă, s-a însoţit c-un alt voinic şi s-au călătorit spre Sparta. Flăcăul care-l însoţea era odrasla Afroditei şi-a unui prinţ păstor, Anhise, tot din tulpina dardaniană. Numele lui era Enea.

Şi, după o călătorie destul de lungă şi de grea, tinerii au ajuns în Sparta. Aici regele Menelau i-a primit bine, ca pe prieteni. E] tocmai trebuia să plece cu nişte treburi din oraş. Pornea către insula Creta. Şi a rugat-o pe Elena să aibă grijă de voinici, în timpul cât o să lipsească.

Dar cum s-a-ndepărtat din Sparta soţul Elenei, Menelau, s-a şi ivit din slăvi un car, ce era tras de porumbiţe şi-o aducea pe Afrodita.

În urma ei venea şi Eros, zeul iubirii cel viclean, cu aripile lui de aur. Zeiţa i-a vorbit Elenei, ţinând-o blând pe după umăr, despre-nsuşirile lui Paris. Prin vrăji, numai de ea ştiute, zeiţa l-a făcut pe Paris mult mai frumos decât era. Iar Eros a ţintit pe soaţa lui Menelau, în inimă, cu-o săgeată-nveninată, şi a făcut-o să-ndrăgească pe fiul lui Priam din Troia. Elena şi-a uitat de casă, de soţ, de prieteni, de popor. S-a urcat pe corabia unde-o-mbia Paris să vie, şi-amândoi au pornit spre Troia13.

Când s-a-ntors Menelau la Sparta, mai, mai că nu-i venea să creadă că nu-şi mai regăseşte soaţa. Supuşii i-au povestit tot.

De supărare, şi-a izbit fruntea de lespezi şi de ziduri. Inima-i s-a făcut cărbune. Şi din nimica n-a pierit, căci îşi iubise mult soţia. Însă, fiind el un om puternic, şi-a adunat iarăşi simţirea. Şi-ndemnat de zeiţa Hera, a plecat să se sfătuiască cu fratele său, Agamemnon, rege în Argos, la Micena. L-au luat cu ei la sfat pe Nestor, alt rege înţelept, din Pilos.