Pieirea Himerei

Pegas i s-a supus, şi, călare pe el, Belerofon s-a-ntors în ţara Liciei. Cătând din înălţimi, asemenea lui Zeus, el a văzut Himera, ce străbătea în goană regatul lui Iobate – lăsând în urma ei pământul pârjolit. Belerofon a tras spre monstru o săgeată. Himera a urlat şi a deschis, flămândă, gurile-nflăcărate.

Lupta s-a şi pornit. Belerofon ţintea dihania în coaste, în capetele hâde sau coada ei solzoasă. Dar lupta era grea, căci odrasla lui Tifon era înşelătoare. Părea o dată capră, sărind cu sprinteneală, sau se târa pe jos cu trupul de balaur, şi când nici nu gândeai, răgea asurzitor, la fel ca o leoaică. Iar flăcări izbucneau, în valuri, până-n cer.

Şi poate că Himera l-ar fi răpus pe tânăr până-n cele din urmă. Însă Belerofon avea la cingătoare – învăţat de Atena – trei ţepuşe de plumb. Văzând el că Himera e tot mai îndârjită, flăcăul i-a azvârlit, în gurile deschise, ţepuşele de plumb, şi ele s-au topit sub potopul de foc ce-l respira Himera, Plumbul i s-a prelins adânc în măruntaie, şi odrasla lui Tifon, ce-nspăimântase lumea, a căzut la pământ, împrăştiind în jur duhori otrăvitoare11.

Dobândind biruinţa şi scăpându-i pe oameni de spaima monstruoasei odrasle a lui Tifon, voinicul i-a cerut regelui învoirea să plece spre Corint. Dar bătrânul Iobate, urmând acea scrisoare, pe care-o adusese însuşi Belerofon, i-a mai cerut să-ndure încă trei încercări, mult mai primejdioase ca lupta cu Himera.

L-a mai trimis să lupte cu un neam de tâlhari, ce se chemau solimi, din munţii Liciei. Ei năvăleau în vale şi prăduiau totul. Dădeau foc la oraşe şi jefuiau prin sate. Luau orice avuţie şi hrană şi veşminte şi mai ales copile, pe care le duceau cu ei între prăpăstii. Se desfătau o vreme, apoi le ucideau izbindu-le de stânci.

Belerofon, călare pe Pegas, zburătorul, s-a repezit în munţi. A căzut ca un fulger în cuibul de tâlhari, şi, luptând cu-ndrăzneală zile nenumărate, a nimicit cu totul neamul crud de solimi.

Iobate l-a pornit, pe urmă, şi în ţara pe care-o stăpâneau vitezele amazoane. Amazoanele-acestea puseseră la cale s-atace Licia şi s-o înece-n sânge. Belerofon, cu calul, le-a ieşit înainte. Mai luptaseră ele cu Heracle, Tezeu; dar vreun duşman zburând pe-un cal înaripat nu mai văzuseră. Săgeţile curgeau în râuri din văzduh, trântind pe călăreţe îndată la pământ. Astfel, după o luptă crâncenă, le-a înfrânt şi le-a gonit pe toate, zvârlindu-le în mare.

După lupta aceasta, după ce săvârşise atâtea vitejii, primejduindu-şi viaţa, Iobate a urzit o cursă, trimiţând o ceată de războinici: – cei mai vânjoşi din ţară – să-l prindă pe erou într-o pădure deasă. Să-l lege în curmeie şi-apoi să-i taie capul. Şi iar Belerofon a fost silit să-nfrunte moartea a patra oară. Dar nu s-a-nspăimântat. Şi cu îndemânare, i-a zdrobit pe vrăjmaşi, lovindu-i cu săgeţi care nu-şi greşeau ţinta.

Niciunul dintre ei n-a mai rămas în viaţă.