Prinderea calului înaripat, Pegas

Calul acesta, Pegas, odraslă olimpiană, zbura fie-n Focida, pe muntele Parnas, în preajma lui Apolo, fie-n Beoţia, pe culmea Helicon, unde era-ngrijit de cele nouă muze, ca un fecior de zeu. Şi, lovind cu copita în stânci, pe Helicon, vijeliosul Pegas făcuse să ţâşnească un izvor: Hipocrene8. La izvorul acesta veneau să-şi spele trupul şi să-se-mprospăteze copilele lui Zeus cu voci melodioase, preagingaşele muze, după ce dănţuiau pe verzile coline de-aici, din Helicon. Şi poate tot de-aceea plecau la Hipocrene poeţii din Elada şi, sorbind apa rece de la acest izvor, se socoteau pătrunşi de harul poeziei, al artei inspirate de cele nouă muze.

Atâta doar că Pegas, uneori, mai zbura şi pe Acrocorint, muntele cel înalt de la marginea mării, lângă oraşul unde Belerofon văzuse întâi lumina zilei. Acolo sorbea apă, dintr-un izvor, Pirene.

Aezii povesteau şi cum s-a-ntors eroul în istmul de Corint, ca să-l-afle pe Pegas, şi-ncălecând pe el să pornească la luptă9. Dar oricâtă silinţă şi-a dat Belerofon, n-a izbutit să prindă calul înaripat. De simţea o mişcare ca fulgul de uşoară, Pegas se ridica, în vuiet de aripe, sus, dincolo de nori, până ce rămânea numai un punct pe boltă.

Trecuse multă vreme de când se tot trudea să-l prindă cu arcanul de gâtul încordat sau să-i apuce-n laţul de sfoară o copită. Însă Belerofon tot nu se da bătut. şi, într-o zi, s-a dus la altarul zeiţei Atena, înţeleapta, care era clădit chiar pe Acrocorint. S-a rugat de zeiţă să-i vină-ntr-ajutor cu sfaturi cât mai bune. Ba, mai mult, venind noaptea, şi-a aşternut culcuşul alături de altar.

Cam pe la miezul nopţii, prin vis i s-a ivit zeiţa-nţelepciunii, şi ea i-a glăsuit:

— Îţi dau un frâu de aur, mândre Belerofon. Cu el vei stăpâni calul înaripat, pe care ţi-l doreşti, ca să lupţi cu Himera. Dar adu întâi jertfă un taur din cireada părintelui tău Glauc, măreţului Poseidon. Pegas e fiul lui. Şi de se-mpotriveşte zeul cutremurelor, nu poţi să stăpâneşti calul înaripat.

Trezindu-se din vise, a cercetat în preajmă. Şi ce să vezi? Pe lespezi, chiar lângă aşternutul unde dormise el, era un frâu de aur, dăruit de Atena.

Sculându-se în pripă, a adus întâi jertfă un taur, lui Poseidon; şi-a-nceput să pândească.

N-a stat prea multă vreme, şi dintre nori, deodată, cu vâjâit de aripi, s-a lăsat la izvor calul aşteptat, Pegas.

Belerofon atunci, sărind din ascunziş mai repede ca vântul, gata! – i-a şi pus frâul. I-a sărit în spinare şi, neînfricoşat, a tras voios de hăţuri. Calul s-a repezit îndată către slavă. Zbura atât de iute, că nu vedea flăcăul nimic în faţa lui. I se părea că este tot pradă unui vis, căci luneca-n abisuri, parcă fără sfârşit, când Pegas cobora până deasupra mării. Şi iar urca spre ceruri, încât simţea dogoarea soarelui călător că îi mistuie trupul. Dar, până la sfârşit, calul înaripat, simţind că are-n spate un stăpân hotărât, s-a îmblânzit ca mielul10.