Un cântăreţ fără seamăn

Iar lira lui măiastră îi fermeca pe toţi2. Cântecul său era atâta de frumos, că oamenii-ascultându-l îşi uitau întristarea. Inima bântuită de prea multe necazuri îşi găsea alinare şi se înveselea.

Dar ce spun eu de oameni – când fiarele pădurii veneau în jurul său! Chiar râsul, cea mai crudă dintre sălbăticiuni, îşi culca botul umed de sânge pe piciorul aedului Orfeu şi îi sorbea adesea graiul melodios. Şi tot felul de păsări se adunau pe ramuri. Ba chiar, de vreţi să ştiţi, elinii povesteau că lira lui vrăjită făcea să se desprindă din rădăcini copacii. Ei lunecau pe văi şi veneau să-i umbrească fruntea îngândurată şi plină de visări. Munţii se clătinau. Pietrele se mişcau şi se rostogoleau până lângă Orfeu, să-i ţie loc de jilţuri3. Natura, fermecată, căuta să se apropie de aed cât mai mult şi să-i asculte viersul, poemele sublime, neîntrecute încă de nimeni până-atunci.

Şi, devenind Orfeu flăcău în toată legea, a însoţit eroii plecaţi către Colhida să dobândească lâna berbecului de aur.

De n-ar fi fost cu ei feciorul lui Apolo – cu toată îndrăzneala de care-au dat dovadă vitejii-argonauţi – n-ar fi putut niciunul să-şi mai revadă casa, părinţii şi copiii. Prin sunete de liră a domolit mânia unor stânci fioroase, numite Simplegade, care striveau adesea corăbiile eline. Tot el a adormit în viers moleşitor balaurul cel groaznic, care păzea-n Colhida acea lână de aur şi-a nimicit, prin cântec, vraja amăgitoare a unor fete-păsări, ce se chemau sirene şi încercau s-afunde pe marinari în valuri.

A mai făcut Orfeu şi-alte isprăvi de seamă. Dar n-a luptat cu lancea sau sabia sau arcul. Arma lui i-a fost lira, şi, totuşi, a învins. (Isprăvile-s prea multe. Nu le mai amintim.)

Ar fi să spunem totuşi că fiul lui Apolo şi-al muzei Caliopa s-a-ndrăgostit de-o nimfă. Se chema Euridice; şi-n ochii ei cei verzi îi plăcea lui Orfeu să-şi scalde fericirea, privindu-i cu nesaţ zile şi nopţi de-a rândul.

Adesea Euridice îl ruga pe Orfeu să-şi reverse din liră divina-i armonie, ca ea, cu alte nimfe, să poată dănţui în tactul muzicii4.

Orfeu o asculta şi atingea îndată coarda melodioasă c-un beţigaş de-argint, făcând să izbucnească din liră un nou val de sunete vrăjite. Vroia s-o-nveselească pe preafrumoasa nimfă. S-o ştie mulţumită. Nu bănuia, sărmanul, soarta-nspăimântătoare ce-i era hărăzită, peste puţină vreme; căci draga-i Euridice n-avea să aibă parte, prea mult, de bucuria ce-o răspândea Orfeu, prin cântecele sale.