Pierderea lui Heracle în Misia

L-au căutat ei întreaga noapte, fără să-i poată da de urmă, căci nimfa-l ascunsese bine pe dragul ei, acolo-n lacul cu unda verde, cristalină, şi-l fermecase s-o iubească.

Unii poeţi, cântând povestea, spuneau că Hera ar fi pus la cale-această întâmplare. Ea nu dorea ca şi Heracle s-ajungă-n ţara lui Eete. Prea îl ura, înverşunată.

Urcându-se din nou pe Argo, eroii au băgat de seamă că dintre ei lipseau Heracle şi încă doi argonauţi17. Şi i-au căutat, strigând cu toţii, cu voce tare, de pe ţărm, sunând în scoici, aprinzând focuri. Însă zadarnic, vreme lungă, i-au aşteptat să se întoarcă. Niciunul nu dădea vreun semn că ar fi auzit chemarea.

Şi neavând alta ce face, argonauţii-au adus jertfe lui Zeus şi soţiei sale. Şi Iason a strigat spre Ceruri:

— Spuneţi ce trebuie să facem, pentru că, iată, marea-i lină, vântul bate şi el prielnic, şi noi mai stăm încă la ţărm.

Cerul a rămas mut, dar marea s-a despicat până-n adâncuri. Un cap învăluit de alge s-a-nfăţişat privirii lor. Era un zeu, pe nume Glauc, care sălăşluia acolo.

— Duceţi-vă şi n-aveţi grijă, a rostit Glauc cu voce tare. Aşa a hotărât Olimpul. Cei trei voinici rămân aici, în Misia împădurită. Iară Heracle-şi va urma calea ce-i este hărăzită.