Plecarea spre Asia

Silit de cei din jurul său, regele a trimis un sol la Clitemnestra, soaţa lui, sora Elenei cea frumoasă, şi i-a cerut să îi trimită pe fata sa, pe Ifigenia, zicând că vrea să o mărite cu fiul lui Peleu, Ahile20.

Când a sosit corabia, purtându-le pe Ifigenia şi pe regina Clitemnestra, Agamemnon nu le-a ieşit nici măcar în întâmpinare.

Oştenii-au smuls-o pe copilă de lângă mamă şi au dus-o într-un sanctuar, s-o pregătească pentru groaznicul sacrificiu.

A plâns zadarnic Clitemnestra. Regele-şi ascunsese fruntea sub un veşmânt întunecat. Nu vrea să-şi vadă nici soţia şi nici copila mult iubită. Porunca dată de zeiţă trebuia iute-ndeplinită, ca flota să poată porni şi oştile să biruiască.

Câţiva voinici au vrut s-o scape şi au luat armele în mâini.

Însă copila i-a oprit, cu ochii înecaţi în lacrămi:

— Nu vărsaţi sânge în zadar. Mă voi jertfi de bunăvoie, ca tatăl meu să biruiască în luptele înfricoşate, ce vor urma foarte curând, după ce eu n-am să mai fiu.

Şi singură s-a-nfăţişat marelui preot să o-njunghie21.

Preotul şi-a-nălţat cuţitul ca să-i străpungă inima, în timp ce regele Agamemnon gemea îngenuncheat pe lespezi, iar mama fetei se zbătea în braţele oştenilor.

Numai că-n clipele acelea, Artemis s-a înduplecat. Şi-a amintit că Ifigenia îi aducea adesea jertfe, jurase să nu se mărite şi să se facă preoteasă într-un lăcaş sacru al ei. Zeiţa s-a înfăţişat la locul jertfei şi a smuls-o pe Ifigenia. A dus-o într-un templu-al său, într-o pădure din Taurida22, unde-a făcut-o preoteasă. Iară în locul Ifigeniei, spre uşurarea tuturor, a pus zeiţa o cerboaică.

Şi, după ce s-au săvârşit slujbele către Artemis, vântul a-nceput iar să bată. Flota a lunecat pe ape către Troada depărtată şi regii s-au înveselit.

E drept că au mai poposit şi pe-alte ţărmuri, unde oastea şi-a prăpădit câţiva oşteni. Dintre aceştia cel mai greu i-a durut faptul c-au pierdut pe Filoctet, acela ce primise-n dar de la Heracle armele lui biruitoare. Filoctet a rămas în Lemnos. Fusese rău muşcat de-un şarpe şi suferea îngrozitor. Rana lui mirosea urât. Oştenii nu puteau să-ndure acest miros nesuferit.

În sfârşit, după multe zile şi rătăciri şi vânturi rele, corăbiile aheiene au ajuns lângă Asia. Trebuiau numai să debarce. Dar nimeni nu-ndrăznea să sară pe ţărmul regelui Priam, fiindcă prorocul le spusese că primul care va atinge pământu-acesta va muri.

Ce-i de făcut? Stăteau cu toţii pe punţi şi nu vroiau să sară.

Atunci ce i-a trăsnit prin minte isteţului de la Itaca? Să dea exemplu celorlalţi, fără să se primejduiască. A aruncat un scut pe ţărm şi a sărit, dă-n aşa fel, încât să n-atingă pământul, ci numai scutul de aramă. Astfel, el a sărit întâiul şi nu i s-a-ntâmplat nimic. Ceilalţi oşteni, văzând că sare regele insulei Itaca, rămânând teafăr, neatins, şi-au făcut vânt de-asemenea.