Zeii cer o jertfă la plecare

Regii erau în fruntea oastei – în care trase de cai ageri – purtând pe ei armuri bogate, platoşe bune de aramă împodobite şi cu aur, având pe cap coifuri înalte cu coamele din păr de cal şi colţi lucioşi, albi, de mistreţ. În mâini aveau arme de preţ, săbii cu tecile de-argint, lănci lungi, tăioase, de aramă, pulpare pe picior şi scuturi. Oştenii cei de rând luptau numai cu suliţe şi praştii. Ei trebuiau să se supună poruncilor, destul de aspre, date de regi sau basilei.

Oastea cea mare se-mpărţea pe triburi, fratrii şi pe ginţi19.

Iar dintre regi cei mai de seamă erau viteazul Agamemnon şi Menelau, fratele lui, feciorii regelui Atreu; apoi preaînţeleptul Nestor. Urmau Ulise cel isteţ şi Diomede preacuviosul şi Aias de la Salamina şi un alt Aias din Locrida şi Palamede şi Patrocle şi Filoctet, şi câţi, şi câţi. Dar între ei lucea Ahile cu oastea lui de mirmidoni, ca un luceafăr între stele. Atât era de ne-ntrecut în meşteşugul armelor.

Numai că flota asta mare – cântată-n vechile legende – de la-nceput a fost lovită de mari furtuni ce-o răvăşeau, când încerca să iasă-n larguri. Iar mai târziu, după furtuni, vântul a contenit să sufle şi pânzele s-au moleşit ca nişte aripi ostenite. Flota n-a mai putut să părăsească ţărmul aulic vreme lungă şi mulţi oşteni zăceau de friguri şi alte boale misterioase.

Ca să cunoască adevărul – de ce nu puteau să pornească înspre Troada către Asia – regii l-au întrebat pe Calha. Calha le-a spus că o zeiţă, şi-anume Artemis, fecioara, e supărată rău pe el, pentru că regele-Agamemnon îi ucisese-o căprioară, care-i era zeiţei dragă. Deci, dacă vor să reuşească în întreprinderea lor grea, regele trebuie să-şi jertfească pe o copilă, Ifigenia.