Sfatul înţeleptului Nestor

Iar Nestor le-a reamintit despre Elena că de mică fusese pricină de ceartă. Era atâta de frumoasă, încât la doisprezece ani a fost răpită de Tezeu. A fost nevoie să pornească cei doi voinici: Castor şi Polux, un război mare cu Atena, şi, liberând-o, s-o aducă iar în oraşul părintesc.

Când s-a făcut ceva mai mare, a trebuit să se mărite. Şi Ţindăr, fostul rege-al Spartei, a dat de veste în Elada că-i caută un bărbat Elenei; şi-acest bărbat îi va urma pe jilţul său regal, din Sparta. Deci, câţi sunt dornici s-o peţească, să vină în oraşul lui.

Dar ce să credeţi? N-au venit unul sau doi, cum credea Ţindăr. Ştiind-o toţi aşa frumoasă, s-au grămădit vreo nouăzeci de regi şi cei mai mari eroi. Unii bogaţi, alţii puternici sau înţelepţi sau iscusiţi. Şi fiecare şi-o dorea. Regele Ţindăr s-a temut că fata, alegând pe unul, ceilalţi or vrea să se răzbune, şi s-o isca vreo-ncăierare. Atunci, la sfatul lui Ulise, regele insulei Itaca, i-a pus pe cei veniţi să jure c-or să respecte hotărârea pe care o va lua Elena. Ea era liberă s-aleagă pe tânărul care-i plăcea. Şi dacă vreunul dintre ei ar fi-njosit pe cel ales şi ar fi vrut să-i fure soaţa, ceilalţi erau datori să sară şi să-i dea sprijinul cu oastea.

Au jurat câţi au fost acolo. Elena l-a ales, pe urmă, pe Menelau, un tânăr chipeş. Ţindăr l-a hotărât urmaş. Au făcut nunta. Şi toţi ceilalţi au plecat liniştiţi acasă. Dar jurământul a rămas.

— Şi-acuma uite-a venit vremea, a grăit înţeleptul Nestor, că Menelau a fost jignit şi soaţa lui i-a fost răpită. Deci, cei care-am jurat atunci suntem datori să-l ajutăm.

Însă tot Nestor i-a-ndemnat ca, mai-nainte de război să-ncerce o împăcăciune. Să-i ceară deci regelui Priam să-napoieze pe Elena şi avuţia ce fusese luată de Paris, de la Sparta.

Priam l-a întrebat pe Paris; dar Paris nici n-a vrut s-audă.

— Elena e soţia mea, a strigat el cu îndârjire. N-o dau pentru nimic în lume. De-ar fi să-nceapă şi-un război.

Şi, aflând ştirea, Agamemnon a chemat regii din Elada să-i vie toţi într-ajutor. Să-l răzbune pe Menelau.

Mărul discordiei, pe care îl aruncase reaua Eris, stârnise ura-ntre zeiţe. Ele îi aţâţau pe regi. Şi regii porunceau mulţimii să se jertfească pentru ei. Poftele lor şi certurile făceau din nou să curgă sânge.

Se-ncepea deci războiul Troiei. Războiul cel mai crunt de care se povesteşte prin legende.

Învinşii şi învingătorii vor suferi deopotrivă şi vor pieri aproape toţi, lăsând o jale fără margini în Europa şi-n Asia.