Răpunerea leului din Nemeea

Heracle s-a mirat cum n-a pătruns săgeata în trupul leului. Şi a ţintit mai bine. A tras încă o dată. Şi iar s-a dus săgeata vâjâind prin văzduh, s-a lovit ca de-o stâncă şi a lunecat jos.

Leul răgea cumplit, şi cu coama zbârlită, cu ochii-nsângeraţi, se pregătea să sară către voinicul nostru.

Heracle nu s-a-nspăimântat. A mai tras o săgeată; dar s-a-ntâmplat la fel. Nici ultima săgeată nu l-a rănit pe leu.

Putea să tragă el şi-o mie de săgeţi. Pielea acestui leu, fiu al monstrului Tifon12 şi-al viperei Ehidna, era de nepătruns. Nici sabia sau lancea n-ar fi putut străbate în trupul leului. Pielea i-era vrăjită. Chiar Tifon i-o vrăjise, cu învoirea Gheei.

Dar după ultima săgeată, leul s-a repezit, într-un salt, la Heracle, răgind atât de tare, că s-auzea în cer.

Din jilţul său de aur, stăpânul zeilor privea această luptă, neîndrăznind să-i vână-n vreun fel în ajutor viteazului Heracle, pentru că lângă el sta aşezată Hera. Preaputernicul Zeus îşi lăsa astfel fiul să-nfrunte moartea singur. Atâta că voinicul nu lupta pentru zei. Dornic să-şi ispăşească fapta cea-ngrozitoare, făcută fără voie, se lupta pentru oameni, să nimicească fiara care făcea prăpăd, vărsând atâta sânge în ţinutul Nemeei.

Văzând eroul nostru că leul se repede, a ridicat măciuca şi l-a lovit în creştet. Puterea lui Heracle era-nspăimântătoare. De-ar fi izbit o casă, cumva, atât de tare, casa s-ar fi sfărâmat în mii de bucăţele. Leul s-a clătinat, dar pielea lui vrăjită l-a apărat şi-acuma. Măciuca lui Heracle s-a rupt de la mijloc. Fără să stea pe gânduri, voinicul s-a săltat spre gâtul leului, să-l prindă, să dea lupta. Numai că de-astă dată leul s-a-nfricoşat. Urlând, s-a întors pe labe, mai că s-a răsturnat, fugind spre peşteră, şi s-a ascuns acolo.

Fiara, ce răpusese atâtea mii de oameni, vedea că i-a sosit acum şi ei sfârşitul.

Peştera leului avea două intrări. Fiul marelui Zeus a smuls din munte o stâncă şi-a zăvorât cu ea una din intrări. Apoi, fără de arme, a pătruns înăuntru. Călcând peste mormane de oase omeneşti, Heracle a intrat tot mai adânc în bezna acestei peşteri mari. Deodată a zărit două făclii aprinse. Aşa i s-au părut eroului, în beznă, ochii sticlind de ură ai leului uriaş. Iar urletele sale clătinau stâncile. Labele lui zgâriau pereţii peşterii. Colţii albi străluceau.

— Aicea eşti? Hai, vino! a glăsuit Heracle.

Leul la rândul său, cu botul larg căscat, a sărit la Heracle.

Ce-a fost nu ştie nimeni. A fost o-nvălmăşeală cum nu s-a mai văzut. Cât a durat? O zi, poate chiar două, trei. Dar până la sfârşit, Heracle a cuprins leul strâns de grumaz.

L-a strâns atât de tare, până l-a-năbuşit.

Leul, atunci, răpus, a căzut la pământ13. Sub bufnitura lui pământul s-a crăpat. Apucându-l de ceafă, învingătorul său l-a tras îndat-afară, cu gândul să-l despoaie de blana lui roşcată.

„Din blana ăstui leu, ce n-o poate străpunge, în veacuri, vreo săgeată, sau sabie, sau lance, am să-mi fac eu veşmântul, a cugetat Heracle. Şi ţeasta lui de fier, am să mi-o pun pe cap. Nu-s platoşe sau coifuri mai bune decât ea”.

A tras însă zadarnic de piele s-o desprindă. Cât era de puternic, n-ar fi putut Heracle, muncind luni, poate ani, să-l jupoaie pe leul ce fusese vrăjit de fiorosul Tifon.

Atâta că Heracle nu era doar puternic, îndrăzneţ şi viteaz. Era şi înţelept. Şi cugetând mai bine, şi-a dat repede seama că sabia sau cuţitul nu-i erau de folos. Şi a-ncercat flăcăul să jupoaie de piele îngrozitoarea fiară chiar cu ghearele ei.

Şi-aşa a izbutit.

Cu ghearele tăioase, întoarse în fel şi chip, Heracle a reuşit să-l desfacă de piele. Să-i desprindă şi ţeasta. Şi, precum hotărâse, s-a-nveşmântat cu pielea, iar pe cap şi-a pus ţeasta.

Prin vitejia lui îşi dobândise în luptă o platoşă şi-un coif, prin care nu puteau să pătrundă săgeata, nici sabia sau lancea.

Aşa înveşmântat, a plecat la Micena.