Sosirea la Micena

Și a plecat Heracle spre regele Micenei, cel sprijinit de soaţa puternicului Zeus. A ajuns la cetate, la Poarta leilor, într-un amurg de vară. Tocmai în acea vreme feciorul lui Stenelos aducea sacrificii pe un altar al Herei. Cu mâinile întinse spre cerul roşietic, în fumul jertfelor, Euristeu glăsuia:

— Îţi mulţumesc, zeiţă cu braţele ca neaua! Prin voia ta sunt rege în splendida Micenă. Şi osândit de tine, Heracle-i sclavul meu. El trebuie să-mplinească douăsprezece munci, şi într-una dintre ele să piară negreşit. Ţi-o jură Euristeu!

Nu îşi sfârşise vorba, şi-un sfetnic, alergând, a ajuns la altar:

— Slăvite! Mare rege! Heracle a sosit.

— Heracle? Unde este? a rostit Euristeu, lăsându-şi braţele să-i cadă fără vlagă.

— E dincolo de ziduri, la Poarta leilor. Vrea să intre-n oraş.

— Să intre? Nu se poate. a mai spus Euristeu cu glasul răguşit. Daţi-i porunci la poartă. Să plece, să ucidă pe leul din Nemeea, fiul monstrului Tifon şi-al viperei Ehidna.

Şi tremura fricosul. Ar fi fugit, desigur, de nu ar fi ştiut că-i e de sprijin Hera.

— Nu! Nu mă tem de dânsul! striga el ascuţit. Eu sunt stăpân, el sclav.

— Adevărat, stăpâne, glăsuiau sfetnicii. Puterea ţi-e divină. Supuşii tăi nevrednici datori sunt să te-asculte, fără de nici un murmur.

— Să plece de îndată! striga iar Euristeu. În ţinutul Nemeei zac munţi de oseminte. Câţi s-au încumetat să dea lupta cu leul, acolo-au putrezit. Heracle, n-o să scape nici el din lupta asta!

— Nu. N-o să scape! Nu! îi ziceau sfetnicii. Fii liniştit, stăpâne.

Şi toţi râdeau cu poftă, fiind siguri c-o să piară Heracle, sfâşiat de colţii leului.

Iar el mergea întins spre ţinutul Nemeei11, unde-ntr-o peşteră şi-avea culcuşul leul.

Poeţii povestesc că feciorul Alcmenei a aflat văgăuna, dar n-a găsit pe leu. Şi-a aşteptat un timp, până ce cruda fiară s-a reîntors sătulă. Mâncase-n acea ziuă o turmă şi-un păstor.

Heracle a văzut-o săltând printre coline. Fiara era uriaşă. Avea nişte ochi mari, roşii şi plini de sânge. Colţii săi ascuţiţi erau ca nişte săbii şi străluceau în soare. Răgea-nfiorător. Întinzând bine arcul, a tras prima săgeată. Săgeata a zburat şi l-a lovit pe leu; dar s-a izbit de el ca de un zid de piatră. Nu i-a putut clinti măcar un fir de păr.