Răzbunarea lui Oreste

Îndată după crimă12, Egist s-a-nveşmântat în hainele regale şi a ieşit în piaţa oraşului, trufaş, stând lângă Clitemnestra. Mulţimea înfuriată de crima odioasă, care se săvârşise acolo, în palat, a vrut să-l şi înşface pe vicleanul Egist şi să-i scurteze viaţa. Însă l-a apărat regina Clitemnestra. Ea a strigat că fapta era o răzbunare pe regele-Agamemnon, fiindcă o îndrăgise pe copila lui Priam, urgisita Casandra.

Fata căzuse roabă lui Aias; dar acesta pierise-n apa mării; şi regele-Agamemnon o luase la Micena.

Se spune că poporul, văzând-o pe Casandra, cu chipul luminos şi cu privirea bună, o sfătuia să fugă. Vroia să o ajute.

Dar ea îşi dorea moartea. Fusese înjosită de nemiloşii-ahei. Nu vroia să trăiască o viaţă de robie. Şi, fără să se teamă, şi-a lepădat mantia, cununa de pe cap şi băţul ei profetic. A intrat în palat cu celelalte roabe aduse de la Troia. Acolo adăsta securea ucigaşă, aceeaşi ce lovise în frunte pe-Agamemnon.

Îndată după moartea regelui Agamemnon, duşmanul său Egist voise să-i omoare şi unicu-i băiat, ce se numea Oreste.

Însă micul Oreste fusese luat de doică, în acel ceas de spaimă, şi dus în altă ţară, pe tărâmul Focidei.

Departe, în Focida, Oreste-a crescut mare, şi nu avea alt gând decât să-i pedepsească pe cei doi ucigaşi, cum cerea datina. În el ardea făclia urii răzbunătoare. Şi, ajungând flăcău, a plecat la Micena, însoţit de un prieten, ce se numea Pilade. S-a-nfăţişat acolo drept un sol din Focida şi-a pătruns în palat.

— Eu sunt acel pe care tu ai vrut să-l răpui. i-a glăsuit, cu silă, fiul lui Agamemnon vicleanului Egist. Am venit să-ţi plătesc moartea tatălui meu!

A început o luptă. Însă o luptă scurtă13. Oreste era tare şi priceput la arme; şi Egist a căzut – cu toate că regina sărise în ajutorul lui, cu o secure-n mână. De nu era Electra, sora lui Oreste, poate-l şi răpunea. Electra i-a strigat:

— Fugi, frate! Fugi departe! Regina te pândeşte şi vrea să te omoare pentru iubitul ei.

Oreste s-a întors spre mama ucigaşă. Plin de durere-n suflet a săgetat-o-n piept.

Oreste, după fapta grozavă săvârşită, a avut de-ndurat chinuri nenumărate. El a fost urmărit de crudele erinii – geniile infernale trimise să-l răpună şi să-l ducă-n Infern, pentru că-şi omorâse pe propria lui mamă. Zeiţele erinii l-au urmărit mult timp.

Până-n cele din urmă, se spune că Oreste ar fi fost judecat de zeii olimpieni în oraşul Atena, sus, pe stânca lui Ares ¹⁸ . Vreo câţiva olimpieni au hotărât să-l ierte, zicând că fapta lui a fost cu totul dreaptă. Regina Clitemnestra îşi meritase soarta.

Parte dintre erinii şi-au curmat urmărirea. Ele s-au aşezat într-o peşteră largă, chiar sub areopag. S-au numit eumenide şi-au ocrotit oraşul atât de drag Atenei ¹⁹ .

Însă alte erinii l-au lovit mai departe pe tânărul Oreste. Ca să scape cu viaţă, a trebuit s-aducă din ţinutul Tauridei o statuie-a zeiţei caste a vânătoarei. Statuie fermecată. El a plecat alături de prietenu-i Pilade. Dar în templul zeiţei slujea, ca preoteasă, fecioara Ifigenia, pe care-odinioară regele Agamemnon vrusese s-o jertfească pe-un altar în Aulida – ca flota aheiană să poată să pornească spre coastele Troadei.

După multe necazuri, Oreste şi Ifigenia s-au cunoscut ca fraţi. Au plecat împreună spre patria dorită, ducând cu ei chipul de piatră al zeiţei.

Ajungând în Micena, Oreste s-a-nscăunat pe tronul părintesc, tronul lui Agamemnon. Prietenul credincios al regelui Oreste, Pilade, s-a-nsurat cu prinţesa Electra. Iar Ifigenia s-a făcut preoteasă într-alt templu măreţ al preacastei zeiţe ²⁰ .

Iată care-a fost soarta celor doi fraţi atrizi: Menelau şi-Agamemnon care au distrus Troia cu cetele de-ahei. Oastea lor a pierit la-ntoarcerea spre casă, pe mare, sub furtuni, şi toată bogăţia jefuită la Troia a fost pierdută-n ape, unde zace şi-acum. Zeii ce-i aţâţau să plece la război i-au asuprit pe urmă. Ba, până şi urmaşii, prietenii, rudele au îndurat la fel. Învinşi şi-nvingători au suferit din plin.