Regele pune la cale pieirea lui Iason

Oamenii din oraş, când l-au văzut pe Iason, au crezut că-i un zeu. Au socotit că-i Ares sau poate chiar Apolo, şi l-au înconjurat. Într-adevăr, flăcăul era nespus de chipeş. Trăind mereu pe munte – părul nu şi-l tăiase şi pletele bogate îi atârnau pe umeri în valuri aurii. Pe trup avea o haină de pânză, subţirică. Haina i se lipea de muşchii încordaţi şi lăsa să se vadă cât este de voinic. Iar deasupra purta o blană de panteră, care îl apăra de ploaie sau de frig. În fiecare mână ţinea câte o lance cu vârful de aramă – precum purtau păstorii din munţii Pelion. Atâta că-n picioare nu mai avea băiatul decât o sanda. Cealaltă o pierduse în apa spumegândă, pe când ducea bătrâna spre malul celălalt.

Tocmai în acea clipă s-a auzit un ropot. Regele Pelias, călare, cu suita, se-ndrepta către templu, ca să aducă jertfă zeului mărilor.

Dar iacătă-l zăreşte în piaţă şi pe Iason. Mai mult, vede că el nu este încălţat decât cu o sanda, şi se îngălbeneşte nedreptul Pelias.

Oracolul din Delfi abia îi proorocise – câteva zile-n urmă – că trebuie să se teamă de un flăcău din munte, ce e-n acelaşi timp străin şi cetăţean al oraşului lolco şi umblă încălţat numai cu o sanda. Căci tânărul acesta-l va răzbuna pe Eson.

Regele s-a-nfuriat.

— Cine eşti şi ce vrei? i-a strigat, cu asprime.

— Eu sunt nepotul tău. Precum vezi, n-am murit, aşa cum credeai tu, şi am venit să-ţi cer sceptrul ce l-ai răpit părintelui meu, Eson.

O, cum s-a-nfricoşat hulpavul Pelias! Cum tremura pe şa, deşi purta în mână sabia lui de rege! Mai ales că mulţimea privea cu-ncredere către noul venit, tânăr şi curajos.

— Bine. Aşa să fie! a rostit Pelias cu prefăcătorie. Este după dreptate ca lolco să ajungă iarăşi în mâna voastră: a ta şi a lui Eson. Dealtfel, sunt bătrân, nu mai râvnesc mărirea şi-ţi voi da bucuros puterea şi oraşul. Însă. – printr-un oracol – zeii mi-au hotărât să caut lâna de aur, pe care-o stăpâneşte azi regele Eete. Având lâna de aur, lolco va înflori, va ajunge oraşul cel mai bogat din lume.

— Deci, vrei s-aduc eu lâna, pre cât pot să pricep! a glăsuit băiatul.

— Desigur, asta vreau – a rostit Pelias, făcând semn spre mulţime: Spuneţi şi voi, se cade să plece un moşneag, când are-un nepot tânăr?

— Nu, asta nu se cade, au spus mai mulţi bătrâni, ce nici nu bănuiau că Pelias anume îşi trimitea nepotul, sperând c-o să se piardă în marea încercare.

— Vezi, Iason? Spun cu toţii! a zis Pelias. Porneşti către Eete şi-aduci lâna de aur. Şi, când te-ntorci, îţi jur pe marele Poseidon, din care tu şi eu ne tragem deopotrivă, că părăsesc oraşul.

— Dacă te juri pe zeul din care noi ne tragem, c-ai să părăseşti tronul, eu mă-nvoiesc să plec s-aduc lâna de aur, a spus la sfârşit Eason.

El s-a-ndreptat pe urmă spre casa părintească. L-a-mbrăţişat pe Eson, pe care nu-l văzuse de când era copil şi, potolindu-şi dorul de tatăl său, flăcăul a pornit iar la drum. A străbătut Elada, dând peste tot de ştire că va porni pe mare, spre ţara lui Eete, o ţară fabuloasă şi plină de mistere, plină de bogăţii, într-o călătorie cum nu s-a mai văzut. De-acolo vor aduce lâna scumpă de aur, pe care o ţinea Eete pe nedrept.

Nimeni nu mai plutise atâta de departe, până-n timpul acela: căci ţara lui Eete, aflată-n răsărit, la Pontul Euxin, era capătul lumii4. De-acolo-şi începea Helios, zi de zi, urcuşul lui pe cer, ca apoi să coboare în capul celălalt unde zăgăzuise Heracle de curând oceanul cel uriaş, punând două coloane în drumul apelor.

Şi auzind eroii că se pune la cale călătoria asta către capătul lumii, s-au strâns numaidecât. Cine dintre eroi nu dorea să străbată drumul acesta nou şi să cunoască lumea?! Fiecare-ar fi vrut să fie el acela care s-aducă iarăşi în patria iubită lâna scumpă de aur. S-au strâns deci mulţi eroi. Câţi au fost nu ştim bine. Se spune că cincizeci. Printre ei se găsea şi eroul Heracle, cel urgisit de Hera în gelozia ei; apoi Castor şi Polux, odraslele lui Zeus, cu cei doi veri ai lor: Idas cel preavoinic şi Linceu, un flăcău înzestrat cu puterea de a zări prin lucruri, prin ape şi pământ, departe, orişice; au mai venit: Tezeu, însoţit de un prieten, regele Piritou; Meleagru; Orfeu; Peleu; Admet; Neleu; doi fii ai lui Boreu, vântul de miazănoapte; Calais şi Zetes – care purtau pe umeri aripi, ca tatăl lor; şi în sfârşit mulţi alţii, pe care nu putem să-i înşirăm acum. A vrut să-i însoţească şi-o fată, Atalanta; dar ei n-au vrut s-o ia, spunând că nu e bine să meargă o fecioară între atâţi flăcăi, ca nu cumva pe cale vreunul s-o-ndrăgească şi să se işte ceartă între navigatori.