Regina odrăsleşte pe minotaur

Și nu i-a fost nici asta de-ajuns zeului mării. A făcut, tot prii vrajă, ca tânăra regină să odrăslească – biata! – un monstru fără seamăn. Monstru-nfiorător.

Trupul ciudatei fiinţe era de om, fireşte, dar cap avea de taur. cu bot, cu păr, cu coarne. Şi ochi avea, sub frunte, răi, înecaţi în sânge.

Dihania aceasta – numită Minotaur4 – nici nu dorea să sugă, cum se hrănesc copiii când sunt încă micuţi. Nici nu poftea să pască la fel ca viţeluşii. Ci vroia să sfâşie, ca lupul, numai carne. Şi-n primul rând, de om.

Îndurerată, Pasifae jelea înfricoşată, înţelegând c-a fost lovită de Poseidon, ca şi de Afrodita. Iar regele, tăcut, îşi ascunsese fruntea în palmele-amândouă, gândindu-se mereu: „Unde-ar putea să fie ascunsă fiara asta atât de sângeroasă, pe care o născuse regina Pasifae? Unde-ar putea s-o ducă, să nu-i mai vadă chipul atât de monstruos? Şi să nu-i mai audă răgetul său de foame, care umple palatul, răsună peste tot şi-ncarcă de ruşine pe regele din Creta. O! zei, ce-i de făcut? „

În marea disperare care îl cuprinsese, Minos şi-a amintit că locuia în Creta artistul atenian, ce se numea Dedal.

El făptuise lucruri cu totul minunate. Legendele ne spun c-a inventat securea, burghiul, ferăstrăul, cleştele şi ciocanul şi chiar firul cu plumb. Şi, tot după legende, acest artist a fost primul sculptor de vază şi primul arhitect.

Înainte de dânsul statuile-ar fi fost, precât se povesteşte, numai butuci de lemn, ciopliţi puţin, ici-colo. Artistul le-a dat formă de trupuri omeneşti butucilor de frasin, de fag sau de stejar. El a cioplit cu dalta picioarele, mijlocul, şi braţele, şi gâtul, şi a săpat în lemn trăsăturile feţei: nasul, gura şi ochii. Xoanele diforme, statuile de lemn din timpurile vechi – când erau măiestrite de mâna lui Dedal – păreau că-s în mişcare, că râd sau glăsuiesc. Precum se povesteşte, când au zărit cretanii cele dintâi statui cioplite de Dedal, le-au zăvorât în beciuri sau le-au legat cu sfori, ca nu cumva să fugă. Socoteau că sunt vii. Chiar voinicul Heracle, trimis de Euristeu să prindă taurul, a văzut o xoană creată de Dedal. Socotind că-i o fiinţă ca toate celelalte – luând-o chiar drept duşman – s-a repezit furios şi s-a luptat cu ea, spre hazul tuturor – până s-a dumirit că-i neînsufleţită, fiindcă s-a sfărâmat în mii de bucăţele, sub pumnul lui grozav.

Şi iată că acuma regele trimisese nişte slugi de credinţă să-l cheme pe Dedal.

— Să-mi faci, a rostit Minos artistului Dedal, un palat măiestrit. Nu ştiu cum. dar să-l faci aşa, c-un meşteşug. Cine-o intra acolo să fie bun intrat. Să nu poată ieşi, oricât s-ar strădui.

— Îţi trebuie curând?

— Curând? Ha! şi mâine. şi astăzi de-ai putea.

— S-ascunzi pe Minotaur?

— Pe Minotaur, da. Nu mai pot să-l aud. Nici nu mai pot să-l văd. Aş vrea să-l şi ucid, dar s-a născut, cum ştii, la mine în palat. îmi este deci fecior, prin voia lui Poseidon. Dacă-l ţin în palat, îmi sfâşie supuşii; vrea doar carne de om. Trebuie să-l închid.

— Şi cu ce-l vei hrăni?

— Cu prinşii din război şi cu cei condamnaţi. Dar asta-i treaba mea. Tu eşti dator să-mi faci clădirea poruncită. De nu vei izbuti, tu însuţi vei fi dat drept hrană-acestui monstru născut de Pasifae. Ai înţeles, Dedal?

— Prea bine, tot, stăpâne. Mă duc să-mi înjghebez un plan pentru palat la marginea grădinii.

— Te du. şi te aştept cu planul pregătit, să vii cât mai curând.