Salvarea lui Fineu de hidoasele harpii

În dimineaţa următoare au întins pânzele să plece din ţara neospitalieră şi au pus toţi mâna pe vâsle. Dar cum s-au depărtat oleacă de ţărmurile lui Amic, s-a şi dezlănţuit furtuna.

Şi ce furtună, zei cereşti!

Corabia se zguduia, se frângea din încheieturi şi era gata să se sfarme într-un vârtej negru de ape, ce o târa spre nişte stânci dintr-o strâmtoare foarte-ngustă20.

Numai cu greu, cu luptă dârză, vâslind din răsputeri, voinicii au reuşit să-ndrepte cârma ce se stricase-n vijelie, s-atingă malul celălalt21. Iar dincolo de acel ţărm se ridica un oraş mare. Şi în oraş domnea un rege ce avea darul profeţiei şi care se numea Fineu. Dar fiindcă el dezvăluise unele taine – ale lui Zeus – cei din Olimp s-au mâniat şi-au hotărât să-l pedepsească. Zeul Apolo-i luase ochii şi Hades-Pluto din Infern îi trimise nişte harpii, nişte zeiţe monstruoase, cu chip de fete, trup de păsări, gheare de leu şi cozi de şarpe, care-i răpeau toată mâncarea. Încât Fineu pierea de foame.

Dintre eroi s-au ridicat atunci Calais şi Zetes, feciorii zeului Boreu, vântul ce bate dinspre nord, căci ei erau înaripaţi şi viforoşi ca tatăl lor. Cu suliţele prinse-n mâini, cei doi flăcăi le-au urmărit pe-aceste harpii până departe peste mări, şi le-au învins şi le-au silit să jure pe măreţul Zeus că-i vor da tihnă lui Fineu.

Drept mulţumire, regele le-a arătat eroilor greutăţile pe care ei urmau să le întâmpine, până s-ajungă la Eete. În primul rând, le-a amintit că la intrarea Mării Negre se află nişte stânci uriaşe, care se cheamă Simplegade22. Ele se mişcă, se ciocnesc şi nici un vas nu poate trece, decât în anumite clipe. Ca să cunoască vremea asta când pot să treacă printre stânci, să ia cu ei un porumbel. Ajunşi acolo să-i dea drumul. Şi dacă porumbelul trece, nu e primejdie printre stânci. Pot să vâslească fără teamă. Iară de piere porumbelul, Argo să stea şi ea pe loc.

Tot Fineu i-a învăţat ca, debarcând în răsărit, s-aducă jertfe Afroditei. Numai prin ea puteau învinge, puteau să dobândească lâna cu firele-i scumpe de aur. Cu darul lui de-a prevesti, Fineu ştia de ce şi cum; dar nu vroia mai mult să spună.

— O să vedeţi, le-a rostit el.