Scirion şi Procust

Când s-a aflat de moartea monstruosului Sinis, a răsuflat tot istmul.

După ce i-a scăpat pe oameni de fiorosul Sinis, Tezeu a plecat iar. Drumul către Atena ducea pe malul mării, deasupra unor stânci drepte, prăpăstioase, şi la poalele lor marea se zvârcolea gemând, vuind cumplit.

Aici hălăduia un rege numit Sciron. El pretindea, drept plată, celor care treceau prin locurile lui, să-l spele pe picioare. Însă când călătorul se apleca să-l spele, Sciron îi da un brânci şi-l prăvălea în mare. În apă vieţuiau nişte broaşte ţestoase enorme şi flămânde. Iar preacruntului Sciron îi plăcea să mănânce numai broaşte ţestoase. Pentru ca broaştele să aibă carnea mai fragedă, mai bună, el le hrănea cu oameni, cu bieţii trecători ce-i arunca în valuri.

Aşa a-ncercat Sciron să-l azvârle şi pe fiul prinţesei din Trezena şi-al zeului Poseidon. Dar el, băgând de seamă că nu-i lucru curat, s-a prins bine de glezna pe care i-o spăla răului rege Sciron şi, când l-a-mbrâncit, Tezeu s-a ţinut strâns. Apoi s-a ridicat şi, luând vasul de aur, unde-i spăla piciorul, i l-a trântit în cap.

În lupta-nverşunată, care s-a dat pe ţărm vreme de două zile, Sciron a fost înfrânt şi aruncat în mare broaştelor să-l mănânce.

Dreptatea s-a făcut!

Şi s-a luptat, pe urmă, Tezeu şi cu alţi regi la fel de nemiloşi.

Cea de pe urmă luptă a dat-o cu Procust, pe malul unui râu ce se numea Cefis.

Procust, tot un tâlhar, pândea ades pe calea ce ducea spre Atena. Când vedea un drumeţ, îl oprea duşmănos:

— Cum îndrăzneşti să treci pe plaiurile astea, fără de voia mea?

Drumeţul se oprea şi îşi cerea iertare. Îi dăruia averea, şi hainele, şi carul, ba-i mai făgăduia şi plată, mai târziu, doar să-l lase cu viaţă.

Procust era înalt şi-avea o faţă neagră, păroasă, încruntată. Cum să nu pieri de spaimă şi cum să nu-i cerşeşti lui Procust îndurarea?

Dar el nu se-ndura.

— Uite, mai rostea Procust, cu voce tunătoare, ca să te iert, te culcă pe acest pat de-aramă. Dacă eşti lung cât patul, te las şi poţi pleca.

Călătorul, sărmanul, tremurând, se culca pe patul de aramă, însă rar se-ntâmpla să fie de-o măsură cu patul lui Procust.

Şi când era mai lung, îi tăia cu-o secure picioarele şi capul; şi când era mai scurt, zicea că-l alungeşte, zdrobindu-i os de os cu un ciocan de-aramă.

Dar, iată că acuma trecea pe lângă râu preaveselul Tezeu.

Procust îi sare-n faţă c-un răget, şi-l opreşte:

— Stai! Nu te mai mişca!

Şi-i spune ce doreşte. Să se lungească-n pat, ca el să-i ia măsura.

Nestând însă de vorbă, Tezeu îi sare-n piept şi-ncepe-o luptă grea cu uriaşul Procust.

Se luptă ei trei zile. Alunecă-n Cefis. Se vâră prin nămoale. Se bat. Se răsucesc. Ajung din nou în iarbă şi, până la sfârşit, Procust, cu toată forţa uriaşă ce-o avea, a trebuit să recunoască, în faţa lui Tezeu, că este biruit…

Eroul îl sileşte să se urce pe pat, să-i ia şi el măsura, aşa precum o lua şi Procust, de-obicei.

Patul, de bună seamă, era cu mult prea mic pentr-un uriaş ca el, şi-atunci Tezeu ridică sabia lui tăioasă şi-l spintecă pe mijloc, ca să-l facă mai scurt.

Astfel s-a stins din viaţă şi ultimul tâlhar ce chinuia drumeţii spre porţile Atenei.

Auzindu-se vestea că Procust a pierit, s-a adunat mulţimea: bărbaţi, femei, copii. Toţi erau fericiţi că au scăpat de groaza uriaşului Procust.

Apoi, înconjurat de un alai măreţ, Tezeu s-a îndreptat către templul lui Zeus, aflat chiar lângă râu.

Vărsase pe drum sânge şi nu putea intra cu trupul pângărit în oraşul Atena.

După legea străveche, Tezeu şi-a spălat trupul şi-a săvârşit trei slujbe cerute după datini şi s-a purificat5. Acum, purificat, putea să calce pragul tatălui adoptiv, al regelui Egeu, în oraşul Atena6.