Tânărul alege drumul virtuţii

Mergând el zbuciumat, îngândurat şi trist, pe drumurile vieţii, a întâlnit deodată, la o răspântie, două femei ciudate10. Una era boită, cu ochii vineţii, gătită în veşminte de stofă ţipătoare; avea brăţări, inele, podoabe, şi pe plete văluri trandafirii, şi, chicotind, zvârlea zâmbete deşucheate oricui îl întâlnea. Cealaltă era demnă, într-o haină ca neaua. Avea o frunte dreaptă; semăna cu Atena. Privirea sa senină te cerceta în faţă. În mână ea purta o cunună de laur.

— Îţi cauţi drumul, voinice? l-a-ntrebat cea dintâi, văzându-l pe Heracle.

— Nu ştiu care-i mai drept, i-a dat răspuns flăcăul.

Atuncea ea, grăbită să-l şi cuprindă-n mreje, a mai rostit mieroasă:

— Pot să-ţi arăt o cale lipsită de greutăţi. Urmează-mă pe mine.

— Eu nu fug de greutăţi, a glăsuit Alcide. Doresc să merg în viaţă fără de ocoliş şi să slujesc dreptatea, binele şi pe oameni. Dar cine eşti, femeie?

— Cine sunt? a spus ea c-un glas amăgitor. Eu aduc fericirea, cu toate că adesea mulţi îmi spun. Desfrânarea. Urmându-mă pe mine, poţi trândăvi în voie, poţi dobândi belşugul din munca altora, şi nu ai altă grijă decât să te desfeţi. Haide, urmează-mă! L-a apucat de mână şi a vroit să-l tragă pe drumurile ei. Dar cealaltă femeie le-a răsărit în cale şi-a glăsuit aşa:

— Stai, nu pleca, voinice. Pe drumul Desfrânării, plăceri – e drept – sunt multe. Însă acela care se dăruieşte lor devine un nevolnic, dispreţuit de toţi, şi bătrâneţea lui e tristă, ruşinoasă. Drumul meu e mai greu, e presărat cu lupte, cu trudă şi primejdii. Dar la capătul lui se află biruinţa.

— Tu cine eşti?

— Virtutea. Eu însoţesc vitejii ce luptă pentru oameni, şi cinste, şi dreptate. Îi ajut să zdrobească relele-n a lor cale şi să triumfe astfel binele pe pământ.

Heracle, auzind-o, s-a smuls din mâna celei ce îl târa pe calea plăcerilor uşoare.

— Şi eu, deşi puternic, a glăsuit Heracle, sunt urgisit de Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au osândit, după dorinţa Herei. Eu nu mă tem de soartă şi nu m-aş fi supus; dar vreau să ispăşesc îngrozitoarea-mi crimă, făcută fără voie, luptând neînfricat şi preschimbând tot răul, urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni. Tu-mi poţi fi de folos?

— Ţi-am spus-o, ţi-o repet, a glăsuit Virtutea. Urmându-mă pe mine, vei fi victorios, iar după moartea ta, numele lui Heracle va fi slăvit pe veci.

— Mai bine dăruieşte-ţi viaţa numai plăcerii, l-a-mbiat Desfrânarea. Vei fi mai mulţumit.

— Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou Virtutea.

La vorbele acestea, Heracle a pus mâna pe greaua lui măciucă. S-a-ntors spre Desfrânare şi i-a rostit cu silă:

— Josnică Desfrânare, nu mă poţi amăgi! Am să mă lupt cu Hera şi, când o voi înfrânge, am să fiu fericit. Aleg drumul Virtuţii.

Din clipele acelea – cum au cântat poeţii – fără de şovăire, Heracle n-a urmat decât drumul cel aspru, arătat de Virtute, oricâte piedici, lupte şi primejdii cumplite i-au aşternut în cale necruţătoarea Hera, regele Euristeu, alţi regi, monştri şi fiare, duşmanii mii şi mii.