Spre alte isprăvi

Tocmai se pregătea-n Elada – la Calidon, într-o regiune rău pustiită de-un mistreţ, o vânătoare renumită. Vitejii se porneau acolo. Unii-şi aveau drumul prin Sparta şi povesteau despre mistreţ şi lupta ce se pregătea. Şi auzind, Castor şi Polux n-au stat pe gânduri nici o clipă. S-au gătit repede de drum şi, însoţindu-i pe ceilalţi, au luat parte la vânătoare.

Pe urmă fraţii dioscuri au plecat cu argonauţii, să dobândească, din Colhida, lâna berbecului de aur, şi-au săvârşit isprăvi de seamă ce i-au făcut nepieritori6. Corabia, numită Argo, plutea pe mări de multă vreme, purtată de un vânt prielnic. Era pe lângă Tracia. Deodată s-a stârnit furtuna, cu trăsnete-nfricoşătoare. Marea, cu colţii ei de spumă, părea o fiară îndârjită, care urla plină de ură şi era gata să-i înghită. Gropi mari de apă se căscau. Corabia cădea în ele, cu trosnituri de lemnărie, şi iarăşi valul o sălta până la bolta înnegrită, ce atârna deasupra mării, sau o izbea de stânci cumplite. Nu mai era nici o nădejde. Zadarnic se trudeau eroii, Iason, Heracle şi mulţi alţii, să ţină vâslele în mâini, în timp ce fraţii dioscuri vroiau să sprijine catargul, ce se frânsese între stânci. Zadarnic încerca să cânte Orfeu7 din lira lui divină, gândind să îmblânzească zeii. Furtuna se dezlănţuia tot mai avană şi mai cruntă.

Şi-atunci, precum cântau aezii, Castor şi Polux au chemat pe Zeus, stăpânul din cer:

— Tu, cel ce ne-ai răpit de-acasă şi l-ai trimis pe zeul Hermes să ne înveţe meşteşugul cel viforos al armelor şi navigaţia pe mări, de ce opreşti acuma drumul corăbiei, care ne poartă spre ţara unde se găseşte lâna de aur mult dorită? De ce, o tată – ne răspunde?

Dacă ar fi să dăm crezare poemelor din alte vremi, Zeus, care vroia să fie vestit şi prin feciorii săi, ar fi răspuns atunci c-un tunet, şi două flăcări aurite au lunecat peste catarg. S-au prefăcut în două stele, ce-au luminat pe dioscuri. Furtuna a-ncetat pe dată.

Cu toţii s-au mirat nespus de o asemenea minune şi, de atuncea, corăbierii, de câte ori erau furtuni, rugau pe zei şi dioscuri să le dea sprijin, să-i salveze. Pe dată înceta furtuna şi se zăreau aceleaşi flăcări, ce parcă lunecau din cer8.

Tot în acea călătorie Castor şi Polux s-au luptat cu doi uriaşi. Unul, feciorul lui Poseidon, un rege neospitalier, pe care îl chema Amicos. Altul, un monstru de la Creta, cu piept de foc şi de aramă, ce purta numele de Talos. Aceşti uriaşi nu-i ospeţeau pe-aceia ce-şi căutau, pe ţărmuri, un adăpost şi-un pic de hrană. Îi ucideau pe corăbieri şi scufundau vasele-n apă. De-aceea fraţii dioscuri i-au nimicit, făcând dreptate.

În sfârşit, dup-atâtea lupte, Castor şi Polux s-au întors la casa părintească-n Sparta. Mama lor, Leda, tatăl Ţindăr şi Clitemnestra şi Elena i-au primit plini de bucurie. Iară regina le-a grăit, îmbrăţişându-i cu mândrie:

— Bine că v-aţi întors acasă. Regele-a cam îmbătrânit şi n-avem sprijin la nevoie. Să vă-nsuraţi, feciorii mei, să împărţiţi pământul între voi. Să-l stăpâniţi cu braţ vânjos.

Fraţii au râs:

— Prea bine, mamă. Ne vom căuta nişte soţii. şi vom avea un trai tihnit.