Acteon e sfâşiat de câinii săi

Cum l-a stropit cu apa fermecată, Acteon s-a făcut un cerb. El a pornit în goana mare, urmat de câini, de câinii lui, ce nu-şi mai cunoşteau stăpânul.

„Ce-am să mă fac?” se gândea prinţul, căci îşi păstrase judecata şi se văzuse în pârâu, în noua lui înfăţişare.

Anume îi lăsase zeiţa Artemis gândirea, ca suferinţa ce venea să şi-o-nţeleagă pân-la capăt.

— Eu sunt Acteon! ţipa dânsul câinilor care-l hăituiau.

Însă în loc de orice vorbă, din botul său nu răsuna decât un muget surd, de spaimă.

Câinii din nou se repezeau, şi bietul cerb fugea prin locuri unde vânase mai-nainte, trăgând cu arcul, cu suliţa, izbind cu piatra, sau înfigând, până-n prăsele, cuţitul scurt de vânătoare…

Şi câinii lui îl încolţesc.

— Eu sunt Acteon, vrea să spună greu osânditul prinţ. Nu mă muşcaţi! Lăsaţi-mă. Eu sunt stăpânul…

Câinii însă îl muşcă şi-l doboară. Lătrând îl cheamă pe Acteon, să vadă cerbul biruit şi să se bucure şi el.

Lor, câinilor preacredincioşi, nu are cine să le spună că mult iubitul lor stăpân e însuşi cerbul ce le zace acolo. – n faţă, şi-i priveşte cu ochii umezi şi sticloşi.