Uriaşul Orion

Acteon îşi plătise vina de a fi fost mai priceput în mânuitul arcului decât zeiţa Artemis. De-acum înainte nimeni n-avea să-i mai ştirbească faima de cea mai iscusită în meşteşugul vânătoarei castei copile a lui Zeus.

Umblând mereu prin munţi, zeiţa nu avea timp de dragoste, şi măritişul c-un bărbat îi părea mai nesuferit decât orice pe lumea asta. Chiar nimfele ce-o însoţeau nu aveau voie să iubească vreun bărbat, să se mărite şi, de-i călcau această lege, le ucidea fără cruţare, ţintindu-le pe loc cu arcul.

Cu toate astea, unii povesteau că şi zeiţa Artemis, o dată, ar fi iubit pe un voinic; dar dragostea i-a fost nefericită.

Iară aezii depănau legendă-n chipul următor:

Se zice c-a trăit pe vremuri alt vânător, pe nume Orion, feciorul unui rege, Hirieu. Feciorul regelui crescuse însă-nalt, atât de-nalt, că fruntea lui trecea de scama norilor, şi de intra în valurile mării, să se scalde, în locul unde-i apa mai adâncă, pieptul îi rămânea afară.

Acest uriaş, acest flăcău, din câte meşteşuguri sunt pe lume, doar unul îndrăgise: vânătoarea. Avea şi-un câine fermecat, zis Sirius, şi împreună colindau, la vânătoare, departe, peste mări şi ţări. Zeul stăpân al mărilor, Poseidon, îi dăruise tânărului harul de a putea umbla şi peste ape, la fel ca pe uscat. Îi dăruise acest har fiindcă, odată, Hirieu îl ospeţise-n ţara sa cu cinste, cum îi plăcea trufaşului Poseidon.

Însă, la vremea când se-ncepe povestea noastră, Orion făcuse destule fapte de ispravă, lăudate straşnic pe pământ. Fusese, între altele, chemat de regele din Chios2, să-l ajute. Insula cea frumoasă, Chios, fusese năpădită de dihănii. Viteazul Orion plecase-n luptă şi nimicise pân’la una toate dihăniile-acelea, care prăduiau ţinutul.

În schimbul faptei sale, vânătorul ceruse pe fata regelui de soaţă. Dar regele – nevrând să-i dea copila – l-a îmbătat, prin viclenie, pe îndrăzneţul Orion şi, pe când el dormea adânc, i-a scos amândoi ochii cu cuţitul ascuns, din timp, sub haina lui regală.

Uriaşul s-a trezit în dureri mari. A vrut să-l prindă pe duşman şi să-l răpună, dar, bâjbâind fără să vadă, s-a-mpiedecat şi, cât era de lung, s-a prăbuşit pe ţărmul mării, cu capul său pletos căzut în valuri.

Dar tot nu s-a lăsat. S-a ridicat, şi, ascultând mai bine ce se-ntâmplă, a desluşit în depărtări un zgomot. Băteau ciocane mari pe nicovală.

A înţeles atunci că Lemnos – insula unde făurarul Olimpului, Hefaistos, lucra de zor cu un pitic, Chedalion – este pe undeva pe-aproape. Uriaşul a pornit prin mare, călăuzindu-se întruna după zgomot, până ce a ajuns în Lemnos. Acolo, s-a rugat de zeul cel şchiop, Hefaistos, să-i vână-n ajutor; şi zeul s-a milostivit. Printr-un oracol, făurarul l-a sfătuit pe Orion să şadă, în zorii fiecărei dimineţi, când se iveşte Eos – aurora – cu ochii către răsărit, şi-o să se vindece cu vremea. Dânsul i-a ascultat povaţa, şi-n fiecare zori de ziuă îşi lua pe umeri un copil. Acesta-l îndrepta cu faţa spre răsăritul rumenit şi, cum era de-nalt, şi razele cădeau întâi pe chipul lui, încet, încet, s-a lecuit de suferinţă. Ochii-i au început să vadă, întâi uşor şi slab, ca printr-o sită, apoi din ce în ce mai bine, până ce iar i-a fost vederea lui Orion ca la-nceput.

Atâta doară că, în vremea cât el căta spre răsărit ca să-şi aştepte vindecarea, l-a tot zărit zeiţa Eos şi dânsa s-a îndrăgostit de prea-voinicul Orion.