Mânia cuprinde inima zeiţei

Atunci, precum se povesteşte, Artemis le mai întreba:

— Cine e acel fiu de rege? Şi oamenii ce spun de el?

— Spun că-i un vânător destoinic, neîntrecut de nimeni încă în meşteşugul vânătoarei, chicoteau nimfele. Şi-i mândru, frumos la chip, înalt şi zvelt…

— Astea sunt lucruri fără noimă, zicea zeiţa. Mai degrabă aş vrea să ştiu dacă se spune că dânsu-i mai dibaci la vânătoare chiar decât mine… Spuneţi drept!

— De… Unii spun şi dintr-acestea… Zeiţă, nu te supăra… Sunt vorbe goale, fără rost.

Vorbele-acestea s-or plăti! … se pare c-ar fi spus zeiţa.

Nu a trecut mult timp de-atuncea şi, într-o bună zi, porni Acteon cu soţii săi de vânătoare, şi cincizeci de ogari, prin munţi. Şi tot cutreierând ţinutul, ajunse-n locurile unde hălăduia mai des zeiţa.

Unii socot că tânărul sosise-aici din întâmplare; dar alţii au temei să creadă că, înciudată, însăşi zeiţa orânduise să-l atragă pe vânător prin acel loc. Căci ea vroia să-l dea pierzării.

Acteon a simţit deodată că este prins de oboseală. O oboseală ne-nţeleasă…

— Ciudat! … le-a spus el soţilor. Mă simt trudit. Ajunge goana. Luaţi arcurile şi porniţi către palatul regelui… Eu singur mai rămân pe-aici o vreme, cu haita mea de câini. Curând vă voi urma pe cale…

Soţii i-au ascultat porunca şi, luându-şi armele şi prada, s-au îndreptat către palat.

Acteon, singur în pădure, doar cu ogarii lângă dânsul, privea nedumerit în preajmă.

, Ce e cu mine oare? se gândea. Sunt obosit. Simt o chemare… Ba parcă simt şi-un fel de teamă, ce mă străpunge ca un bold. De ce-s neliniştiţi ogarii? De ce schelălăie mereu? Ce e pe-aici? Ce se întâmplă?”

Şi, fiindcă-alături se zărea un pârâiaş lucind prin iarbă, Acteon a băut cu sete. Apa o fi avut vreo taină, căci fiul regelui, ca tras de-un fir de aţă nevăzută, urmat de toţi ogarii săi, a luat-o-ncet de-a lungul văii…

A mers ce-a mers… şi s-a trezit în locul unde se aflau zeiţa şi cu nimfele. Aici Acteon s-a oprit. În faţa ochilor avea cel mai încântător tablou ce şi-l putea închipui.

Artemis, goală, se scălda. Din urnele de-aramă apa curgea-n şuviţe străvezii, dar atingând corpul zeiţei, prindeau pe dată scânteieri, ca mii şi mii de diamante, ca nişte flăcări ce jucau şi luminau toată pădurea.

Flăcăul îşi pierduse mintea şi nu se sătura privind.

— O, ce frumoasă eşti, zeiţo, glăsuia el ca ameţit. Mai lasă-mă să stau o clipă…

Dar nimfele strigau spre prinţ:

— Fugi, fugi, Acteon, nu privi! … O lege a lui Cronos spune că muritorii ce-i privesc pe zei, fără de voia lor, plătesc cumplit… Fugi, fugi, Acteon! … Nu privi…

Acteon însă nu lua seama la vorba lor, şi sta vrăjit, cu ochii ţintă spre zeiţă.

Nimfele au alergat în grabă. Cu trupurile lor căutau s-acopere dalba mândreţe a zeiţei.

— Nemernice, i-a spus zeiţa, tu, care te-ai înfumurat că eşti mai meşter decât mine, ai merita să fii ţintit în inimă cu o săgeată… Dar ai să ispăşeşti cumplit.

Şi luând din urnele de-aramă doi pumni cu apă a zvârlit-o în ochii fiului de rege.