Afrodita îi aduce mângâiere copilei lui Agenor

Târziu, târziu, spre dimineaţă, trezindu-se din somn, Europa vede că a fost părăsită de tânărul care spunea că e regele insulei.

Dorul de casă, de părinţi, începe să o mistuie. Inima ei e-ndurerată. Priveşte cerul sângeriu şi marea vânătă. – nspumată. Priveşte, plânge şi suspină:

— Pe unde sunt? … Ce să mă fac? Voi fi o roabă preaumilă a cine ştie cărui rege… Ruşinea, jalea mă doboară. Mai bine vreau să pier din lume. Uite, aici este stejarul. Am să m-anin cu cingătoarea de ramurile sale lungi, sau nu, mai bine urc pe stâncă, iată, pe stânca înnegrită, care se pleacă peste apă… iar apa fierbe dedesubt. De-acolo nu mai pot scăpa…

Europa se şi ridicase, gata să urce pe o stâncă şi să s-azvârle-n apa mării. Deodată, simte lângă dânsa o adiere parfumată şi-un zvon de cântece duioase. Se-ntoarce iute şi zăreşte, într-o lumină orbitoare, pe Afrodita, pe zeiţa ce ocroteşte dragostea.

Zeiţa îi opreşte pasul, îi pune palma pe cosiţe şi-o mângâie, dându-i curaj.

— Nu plânge, draga mea, îi spune. Taurul care te-a răpit a fost însuşi stăpânul lumii. Şi tânărul ce te-a cerut, să-i fii soţie, e tot el. Deci bucură-te, dragă fată! Tu-i eşti nevastă pe pământ, aşa precum îi este Hera, la noi, în muntele Olimp. Numele tău o să rămână nemuritor, fiindcă pământul pe care Zeus te-a adus o să poarte, în viitor, numele tău… pe lângă Asia bătrână, va fi Europa tânără14.

Astfel a glăsuit zeiţa către Europa şi, apucând-o lin de mijloc, a dus-o către un oraş, ce se afla nu prea departe-n insulă. Europa i-a născut lui Zeus doi fii vestiţi. Unul va fi regele Cretei15, iar celălalt, judecător al umbrelor de sub pământ16.