Note

1. Corăbiile elinilor au cutreierat mările din timpuri foarte, foarte vechi Ei debarcau în toate cele trei continente cunoscute pe atunci: bătrâna Asie, Africa şi Europa. Dând lupte îndârjite cu localnicii, elinii luau în stăpânire pământuri noi şi clădeau oraşe înfloritoare, în care adunau aur şi nenumărate bogăţii: cirezi de vite, grâne, obiecte preţioase şi sclavi, mai ales sclavi, pe care îi vindeau în toată lumea. Astfel de oraşe au fost întemeiate, ca un lanţ, şi pe ţărmurile patriei noastre: Tomis, Calatis, Istria etc. Când popoarele asuprite îi întrebau cu ce drept îi năpăstuiesc, războinicii şi neguţătorii elini le răspundeau că ei au toate drepturile, fiindcă fac parte dintr-un neam ales. Atunci îşi desfăşurau strălucita, dar imaginara lor origine, afirmând că prin Elen, Deucalion şi Prometeu se trag din lapet, deci direct din titani, ca şi Zeus, care era fiul lui Cronos. Iar Cronos şi lapet se ştie că erau fraţi. Astfel elinii se socoteau, ca şi olimpienii, sămânţă bună din titani. Iar pe băştinaşii ţărmurilor, unde acostau corăbiile eline, îi considerau născuţi din pietrele aruncate de Deucalion şi Pira. Băştinaşii trebuiau, deci, să li se supună elinilor fără şovăire.

2. Dacă întregul popor elin era atât de nobil, trăgându-se din titani, regii elini voiau să fie şi mai nobili. De aceea, ei îşi alcătuiau o genealogie cât mai aleasă, întemeiată, bineînţeles, pe vechile legende. În acest scop, arătau că un zeu olimpian îşi alesese pe o anumită strămoaşă a lor de soţie. Ei se trăgeau din aceste pământene înşelate. La ospeţele din palatele lor, regii chemau pe cântăreţii rătăcitori, pe aezi, să cânte, între altele, isprăvile amoroase ale zeului respectiv, dovedind astfel „neîndoielnic” că se înrudesc cu acel olimpian. Dar cum regii doreau cel mai adesea să fie înrudiţi direct cu stăpânul Olimpului, s-au născocit în decursul veacurilor zeci şi chiar sute de astfel de „înşelăciuni” ale lui Zeus.

3. Nimfele erau zeităţi feminine, mai puţin importante, reprezentate prin nişte tinere fete, care locuiau pe pământ, în fântâni, izvoare, fluvii, în copaci, păduri, câmpii, dealuri şi munţi. Aproape nu era loc din natură să nu aibă, după imaginaţia vechilor greci, nimfele sale. Nimfele slujeau şi pe zei, mai ales pe zeiţele olimpiene: Hera, Afrodita, Artemis etc. În basmele noastre, ele se confundă cel mai ades cu zânele.

4. În Elada erau patru râuri care purtau numele de Asopos. Cel despre care este vorba în povestirea noastră uda ţinutul Beoţiei.

5. Insula Egina, situată în golful cu acelaşi nume, se află între Peloponez şi Atica. Se pare că oraşul Egina a fost în antichitate un concurent serios al Atenei. Oraşul era întemeiat, după legende, de Eac, fiul frumoasei Egina, cea înşelată de Zeus. Şcoala de sculptură din acest oraş a fost celebră. În 1811 s-au descoperit aici nişte faimoase sculpturi în marmură.

6. Satirii erau fiinţe imaginare – jumătate oameni, jumătate animale. Ei purtau coarne şi urechi ascuţite, ca nişte ţapi. Picioarele păroase aveau, de asemenea, copite de ţapi. Locuiau mai ales prin păduri şi însoţeau aproape întotdeauna cortegiul zeului vinului, Dionisos.

7. Numele de Calisto se tălmăceşte din limba elină prin „preafrumoasa”.

8. Argos era capitala străvechii Argolida. Prin Argolida se înţelegea ţinutul aşezat în jurul golfului Argolic, fiind mărginit la vest de munţii Ar-cadiei, şi separat, la nord, de Corint, printr-un alt şir de munţi. Argosul era aşezat la vest de fluviul Inahos. Acest fluviu, fiu al lui Ocean, era, după legende, chiar întemeietorul oraşului.

9. Hera reprezintă, de fapt, cerul. De aceea, monstrul ei de credinţă, Argus, are atâţia ochi, care simbolizează stelele. Stelele par a veghea noaptea din înalt, după cum şi Argus străjuia pe Io pe un munte. Herrnes, care întrupa uneori şi răsăritul zilei, taie capul lui Argus, făcând să i se închidă ochii. La fel, stelele nopţii se sting şi ele în zori. Sângele monstrului scurs pe stâncă este lumina roşie ce însoţeşte zorii zilei şi colorează parcă munţii. Tot ca un simbol al stelelor de pe cer, elinii i-au închinat zeiţei Hera păunul, a cărui coadă pare presărată cu nişte ochi deschişi. Asociaţia poetică dintre păunul cu coada lui splendidă şi ochii monstrului Argus este una dintre cele mai interesante din mitologie.

10. Furiile erau nişte genii răzbunătoare din ţinutul cel întunecos al lui Hades. Ele aveau bice cu şerpi şi loveau pe cei vinovaţi de a fi supărat pe zei. Furiile se puteau transforma şi ele, ca majoritatea zeităţilor. În povestea despre Io, furia chemată în ajutor de Hera se transformă într-o insectă – numită streche – care atacă de obicei vitele: boi, cai, oi. Muşcate de această insectă, animalele fug pe câmp, fără ţintă.

11. Osiris este în mitologia egipteană zeul-soare, şi Isis, zeiţa-lună. Epafos s-a confundat, după cum arată unele legende, cu Apis, boul sfânt, animalul atât de venerat de vechii egipteni.

12. Vechea Fenicie se întindea pe coasta mării, în Asia, între Siria şi Liban. Regele Agenor, pe care-l cântă Moshos în „Idilele” sale, domnea în oraşul bogat – Sidon.

13. Este vorba de insula Creta. Aceasta era, după legendă, insula unde se născuse şi crescuse Zeus, pe ascuns, înainte de a da lupta cu titanii. Tot aici a fost unul dintre cele mai vechi centre de cultură, nu numai ale Greciei antice, ci ale Europei.

14. Prin această legendă elinii urmăreau să explice numele continentului pe care locuim noi.

15. Acesta este regele Minos.

16. Radamante, care împreună cu Minos şi un alt fiu al lui Zeus, Eac, erau judecătorii morţilor ajunşi la Hades. În unele legende, Europei i se atribuie şi un al treilea fiu: Sarpedon.