Afrodita

Viaţa împodobită de farmecul iubirii este mai fericită. Dragostea îmblânzeşte firea şi duce focul vieţii într-una mai departe.

Aceea care primise în grijă de la Zeus iubirea, frumuseţea şi viaţa, era zeiţa Afrodita. Şi nimfele-i cântau:

— În faţa ta, zeiţă, se depărtează norii şi vânturile fug. Pământul îţi aşterne covoare felurite de flori viu colorate, cerul se-nseninează, se umple de lumină, şi mii de păsărele, ce împânzesc văzduhul, mărturisesc prin cântec puterea-ţi nesfârşită. Atunci când se vesteşte o zi de primăvară, Zefirul, pân-atuncea ascuns şi amorţit, îşi reînsufleţeşte fecunda adiere… Turmele dau năvală peste păşunea grasă sau trec fluviile repezi. În mare şi în munte, în râuri tumultuoase sau în cuiburi de păsări, şi-n iarba din livadă, tu vrăjeşti orice inimi, orice vieţuitoare. Le dăruieşti iubirea, năvalnica dorinţă de-a se-nmulţi mereu…1

Apoi cântau puterea zeiţei Afrodita de a pătrunde-n inimi, făcând să încolţească într-însele iubirea, căci oamenii şi zeii erau zeiţei pradă.

Puţini zei sunt aceia ce pot să-i stea-mpotrivă. Doar Hestia, Atena şi Artemis erau netulburate de flacăra iubirii. Ba, chiar şi despre ele legendele spuneau că-n mare, mare taină, aproape fiecare avea un dor anume.

Atena avusese cândva o înclinare pentru titanul, care zăcea acum pe Elbrus, greu ferecat în lanţuri. Zeiţa vânătoarei, Artemis, era să se mărite c-un uriaş, Orion. Iar Hestia, pesemne, o fi avut şi ea vreo taină.

Chiar Zeus… cât e Zeus de mare şi puternic… cât poate el supune pe ceilalţi zei cu pumnul cel încărcat de fulger… şi totuşi, Afrodita i-a tulburat simţirea. L-a făcut şi pe dânsul, stăpân atotputernic, să-şi părăsească tronul şi, ameţit s-alerge, din Olimp, preschimbat în taur, vultur, cuc sau alte animale, de-a râs o lume-ntreagă.