Apolo află o veste neplăcută

Dealtminteri, zeul era tare mândru de lira lui.

— Nu-i nimeni mai presus de mine, glăsuia muzelor adesea.

Nu-i nimeni? … Nu era…

Pentru că, iată, muzele au adus din Frigia o veste. Tânărul Marsias, cutezătorul, a făcut o unealtă nouă de cântat, numită flaut. Şoapta lui e duioasă, alinătoare.

Când punea Marsias la buze noua unealtă de cântat, freamătul vieţii contenea. Nimfele şi satirii se-adunau şi ascultau, fără de glas, cântarea lină şi sunetele nemaipomenite.

Se povestea că-n Frigia, odată, se năpustiseră duşmanii peste ţară, ca frunza şi ca iarba, împovăraţi de arme şi de ură.

Ţara era aproape-nfrântă şi desperarea năvălea, nebună. Femeile-şi smulgeau de la sân pruncii şi-i ucideau, decât să cadă pradă duşmanului sălbatic, nemilos.

În clipele acelea, când părea că-i dusă ultima nădejde, s-a ivit Marsias în luptă.

— Bine-ai venit! strigau oştenii. Cu flautul tău vei mângâia pe cei care-şi dau viaţa pentru ţară…

Marsias le-a zâmbit, şi ducându-şi unealta nouă de cântat la buze, a suflat cu putere într-însa, făcând să izbucnească-o melodie. Iar degetele îi jucau pe flaut, parcă săltau nişte voinici în horă.

Sunete tânguioase au ţâşnit. Duşmanii şi-au contenit pasul. Lăncile le-au alunecat. Din mâini le-au căzut săbiile-ascuţite, şi scuturile peste ele, făcând zgomot. Săgeţile făceau îndată cale-ntoarsă.

Iar râurile ţării se-nălţau din matca lor cu vuiete grozave şi se uneau, alcătuind o mare cu valuri crâncene, urlând turbate. Năvălitorii au fost luaţi de ape, izbiţi de arbori şi striviţi de pietre. Niciunul nu s-a întors acasă, să-şi mai revadă soţia şi copiii. Marsias a cântat necontenit, până-au pierit cu toţii, luaţi de apă…

— O, Marsias! au grăit frigienii. Ce mulţumire ţi-am putea aduce ţie, ce ne-ai scăpat de moarte, de jaf şi de robie ruşinoasă?

— Nu-mi trebuie nimic, a spus flăcăul. Nu eu, ci cântecul de flaut a scăpat ţara…

Şi auzind Apolo că flăcăul cântă cu atâta iscusinţă, s-a-ntunecat de supărare. Urcându-se în carul său de aur, a purces către Frigia, şi ajungând acolo, a trimis să-l cheme pe Marsias şi l-a-ntrebat:

— Ce instrument cântă mai minunat? … Răspunde! …

— Tu crezi că lira, şi eu – flautul… a rostit Marsias.

— Atunci să te întreci cu mine! a poruncit zeul Apolo.

— Primesc, dar îi cer drept judecători pe-acei ce locuiesc pământul: oamenii, nimfele, satirii.

— Nu! Nu mă învoiesc, a mai spus zeul. Toţi sunt nepricepuţi ca tine. Doresc să vie cele nouă muze, al căror oblăduitor sunt eu.

Zeul a făcut apoi semn spre slavă, şi muzele s-au şi înfăţişat.

— Acela care o să-nvingă are dreptul să-l pedepsească pe celălalt cum o pofti! … a rostit ultimul cuvânt Apolo.

Şi-ndată a-nceput concursul…