Marsias este învins prin viclenie

Întâiul a-nceput Apolo cu lira sa. Atât de dulce suna lira, că muzele l-au aplaudat:

— Fiul zeiţei Leto o să-nvingă! …

Dar Marsias şi-a dus flautul la gură, pornind să-şi cânte melodia. Iar cântecul ţâşnea din flaut atât de cald, atât de straniu, încât părea un vis, o taină, care se furişa în suflet şi-l fermeca…

— O, ce frumoasă este cântarea lui! au strigat cele nouă muze. Întrece lira lui Apolo…

— Întrece lira mea? a spus Apolo, cu vocea ameninţătoare. O, muzelor, nu ştiţi ce spuneţi! Mă mâniaţi cu vorba asta. Să mai cântăm încă o dată… Primeşti flăcăule? …

— Primesc!

Numai că de-astă dată zeul şi-a însoţit lira cu glasul. Şi cântul lui era divin. Muzele toate, bucuroase, au spus că el e-nvingătorul. Marsias, însă, s-a-mpotrivit, spunând că lupta a fost prea bine hotărâtă, de la-nceput, doar între liră şi flaut.

— Ce caută glasu-n lupta asta? El aparţine altei arte.

— Ba nu, şi tu te foloseşti de gură, când sufli-n flaut, a grăit zeul. Deci pot să cânt şi eu cum vreau, la fel ca tine, Marsias! Ba, chiar mai mult. Vezi lira mea? Eu cânt dintr-însa, când dintr-o parte, când dintr-altă. Să cânţi şi tu la fel, din flaut.

— Cu lira ta văd că se poate, a spus flăcăul, dar eu nu pot să suflu-n celălalt capăt al flautului, ştii foarte bine. Asta e doar o viclenie, ca să mă-nvingi – căci nu poţi altfel…

Concursul a-nceput din nou. Zeul şi-a pus tot meşteşugul în cânt cu lira şi cu vocea, iar Marsias s-a întrecut pe sine în cântecul duios de flaut.

Patru din cele nouă muze erau de partea lui Apolo. Patru-i lăudau însă rivalul. Mai era una: Caliope, muza poemelor, şi dânsa îl îndrăgise pe Apolo. Ea i-a dat votul zeului. Astfel, nedreptul olimpian a câştigat acest concurs şi l-a înfrânt pe Marsias. Şi zeul necăjit la culme pe Marsias că-l înfruntase şi era gata să-l întreacă, de nu i-ar fi venit în sprijin frumoasa muză Caliope, a pus la cale o osândă de o cruzime fără seamăn. Legându-l pe Marsias de-un pin, l-a jupuit de toată pielea, cu mâna lui, însângerându-l.

— Îţi ceri iertare? îi striga.

Flăcăul n-a cerut iertare; i-a spus doar zeului atâta:

— Fiu al lui Zeus, m-ai înfrânt cu ajutorul Caliopei; dar nu m-ai întrecut, viclene, şi nu mă tem deloc de tine. Cântecul meu din flaut va fi de-a pururi cinstit şi neuitat de oameni, de toţi aceia care-nfruntă voinţa zeilor tirană…

Şi şi-a dat sufletul, viteazul…

Sângele lui s-a scurs în tină, roşu şi gâlgâind cu spume. S-a prefăcut, se povesteşte, într-un râu neobişnuit. Un râu cu unda purpurie, căruia oamenii i-au dat numele cântăreţului ucis. Oamenii, nimfele, satirii l-au plâns, l-au plâns vreme-ndelungată. Flautul lui drag, purtat de valuri, a colindat prin toată lumea şi, după cum spune legenda, el cânta singur, peste ape, imnul cel aspru-al răzvrătirii.

Atâta doară că Apolo, temându-se ca muritorii să nu înveţe acest cântec, a cules flautul de pe ape, l-a dus în templul său din Delfi şi l-a-nchinat, să facă pace cu umbra celui ce pierise…