Arahneea se ia la întrecere cu zeiţa

Se-aşază fiecare din ele-n câte-un colţ şi-ncep cu grabă lucrul.

Cu degetele iuţi ţes stofă străvezie şi fină ca o ceaţă.

Amestecă în vase vopsele preparate de meşterii din Tir şi colorează stofa în sute de nuanţe, cum numai curcubeul mai are, uneori.

Aurul şi argintul sclipesc mai pretutindeni, dând stofei scânteteri! Nimeni n-a văzut încă asemeni ţesătură şi astfel de culori.

Zeiţa-ntruchipează, pe stofa ei, o stâncă. Este Areopagul ² , unde s-au întrunit zeii odinioară, să judece gâlceava dintre ea şi Poseidon.

Şi tot pe-această stofă, înconjurând pe Zeus, cei doisprezece zei se văd şezând pe jilţuri, şi fiecare poartă însemnele prin care e cunoscut de oameni. Iar Zeus se desprinde dintre dânşii, semeţ, atotputernic, ca un stăpân al lumii. Poseidon, drept în faţă, loveşte cu tridentul o stâncă, şi dintr-însa sare un cal cu coama şi nările în vânt. Alături e Atena. Cu lancea doar atinge pământul, şi din el răsare viu măslinul, cu fructele verzui.

Astfel s-arată stofa ţesută de zeiţă. Dar ca să-i prevestească fecioarei lidiene cele ce vor urma, pentru c-a îndrăznit cu ea să se măsoare, Atena-nfăţişează şi alte întâmplări, în cele patru colţuri.

Într-un ungher ea ţese pe Hemus şi Rodope, odinioară oameni, care s-au luat la harţă şi-ntrecere cu-Olimpul, şi-s transformaţi în munţi în alt colţ se arată păţania reginei pigmeilor, schimbată de Hera într-un cocor. În altu-i Antigona, căreia pletele-i s-au prefăcut în şerpi, fiindcă a cutezat să spună, într-o zi, că are păr mai mândru decât soţia lui Zeus. Şi, în sfârşit, în colţul al patrulea, zeiţa arată pe Cinira, o mamă urgisită, căzând pe nişte trepte dintr-un templu al Herei. Din ochii ei curg lacrimi pe treptele acelea, în care-s preschimbate frumoasele ei fete. Mama a fost lovită pentru c-a îndrăznit să-i înfrunte pe zei cu vorbe de ocară.

Zeiţa Atena mai brodează, cu fire colorate, jur împrejurul stofei, şi nişte rămurele vinete de măslin.

În acest timp copila, isteaţa Arahneea, îşi ţese măiestrit, în stofă, alte lucruri, cu mult mai grăitoare, un şir de nedreptăţi săvârşite de zei. Ba chiar pe Zeus însuşi îl arată răpind-o pe fecioara Europa. El e schimbat în taur. Şi marea parcă-i mare într-adevăr pe stofă. Să juri că-i simţi mireasma sărată şi amară. Talazurile parcă se zbuciumă într-una şi se izbesc de ţărmuri, zdrobindu-se aievea în cioburi lucitoare, cu licăriri de stele, smaralde şi safire. Taurul fuge-n tropot. Suratele Europei o strigă, o jelesc. Şi fata, tremurândă, abia se poate ţine de coarnele de aur şi plânge desperată.

Îl mai arată, apoi, pe Zeus, ca satir, ademenind-o pe blânda copilă Antiopa; ca flacără, furând-o pe sora ei, Egina; ca păstor, înşelând-o pe mândra Mnemosina; ca vultur şi ca şarpe, răpind neprihănite fecioare, pretutindeni.

La fel înfăţişează şi pe zeul Poseidon: când taur, când berbece, ori cal, ori şoim, ori peşte, înşelând alte fete.

Nici Dionisos – Bachus – şi nici zeul Apolo nu sunt cruţaţi defel. Sunt arătaţi şi ei, când prefăcuţi în struguri ispititori, pe coarde de viţă-nşelătoare, când în păstori, sau fiinţe ce zboară prin văzduh. În jurul ţesăturii, copila zugrăveşte un chenar înverzit de iederă în floare.

Aşa minunăţie nu mai văzuse nimeni şi nici măcar Atena…