Zeiţa o preface pe fată în păianjen

Zeiţa cercetează amarnic oţărâtă lucrarea săvârşită de fata lui Idmon. Îi e cu neputinţă să-i găsească cusururi. Talentul Arahneei întrecuse cu mult pe-acela al zeiţei.

Şi-Atena, îndârjită, uitându-şi chibzuinţă şi toată înţelepciunea, n-a mai putut să-ndure dârzenia copilei şi – cum ţinea suveica în mână – a lovit-o şi i-a spus vorbe grele. Apoi i-a deşirat întreaga ţesătură. Îndurerată, fata a luat iute un şnur şi-a vrut să se anine de grindă, să-şi ia viaţa.

Atâta că zeiţei, părându-i prea uşoară această ispăşire, a azvârlit spre ea un suc înveninat.

— Aşa vei sta, în veacuri, pe grindă spânzurată, ţesându-ţi fără preget afurisita pânză. Iar oamenii-ţi vor rupe această ţesătură, copilă-a lui Idmon !…

Copila osândită de zeiţa Atena s-a preschimbat pe dată într-o fiinţă mică – păianjenul ³ – care îşi ţese veşnic pânza sa subţirică din fire argintii şi toţi i-o rup. Iar ea şi-o ţese iară… şi iară…

Şi totuşi, pe Atena, chiar dacă săvârşise asemenea ispravă, elinii au cinstit-o mai mult decât pe-alţi zei.

Credeau că ea inspiră poeţii, muzicienii şi le arată calea spre piscurile artei. Credeau că ea-i învaţă pe poeţii Eladei să-şi drămuiască-n versuri belşugul de imagini, cu multă chibzuinţă. Poezia, ce-i lipsită cumva de-nţelepciune, e rostită-n zadar. Mintea nu o culege. Inima n-o păstrează. E ca un fum în vânt.

Şi tot dânsa, Atena, era zeiţa care mai ocrotea cu grijă, pe lângă arte, ştiinţa. Aşa cântau aezii, în antica Eladă, pe-Atena ⁴ .

Nu pe-Atena! … Cântau înţelepciunea, gândul pătrunzător ca lancea ascuţită, ce o purta zeiţa. Cântau destoinicia, arta şi meşteşugul ce ea le-ntruchipa…