Artemis

Artemis, sora lui Apolo, era zeiţa vânătoarei. Ea-i ocrotea pe pământeni – cum socoteau vechii elini – când înstrunau, la vânat, arcul.

Şi, după cum zeul Apolo era lumina ce ţâşneşte din astrul sclipitor al zilei, Artemis se spunea că este lumina palidă a nopţii1.

Aezii povesteau că ea, îndată după naştere, s-a-nfăţişat tatălui său, i-a îmbrăţişat genunchii sacri şi a grăit:

— Dă-i, tată, dă-i copilei tale dreptul de-a rămâne fecioară… Ca lui Apolo, dă-mi şi mie un arc şi-o tolbă cu săgeţi. Dar ce spun eu? … N-ai să mă înarmezi chiar tu. Ciclopii înşişi s-or grăbi să-mi făurească-o tolbă bună şi mi-o vor umple cu săgeţi. Mai dă-mi, te rog, încă şi dreptul de-a duce-n mână o făclie şi de-a mă-nveşmânta într-o tunică, ce nu va fi mai lungă de genunchi, să nu mă stânjenească la vânat. Doresc să mă urmeze, în cortegiu, şaizeci de fete de-ale lui Ocean. Şi dă-mi şi douăzeci de nimfe, să mă slujească-n vremea când nu voi mai doborî râşii şi cerbii. Să-mi aibă grijă de încălţăminte, ca şi de câinii credincioşi. Pune sub ocrotirea mea doar un oraş, care-l vrei tu, căci eu arareori voi poposi într-însul… Voi locui mai mult în munţi…

Zeus a ascultat în linişte ruga zeiţei, apoi, zâmbind în barbă, i-a grăit:

— Fie precum vrei tu, copilă! … Îţi împlinesc dorinţa ta. Şi-a dat poruncile de trebuinţă.